Când inima nu mai poate tăcea: Povestea unei mame care a ales să plece

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun hainele în tăcerea apăsătoare a dormitorului. Maria, fetița noastră de șase ani, dormea pe jumătate învelită pe canapea, cu păpușa strânsă la piept. Vlad stătea în ușă, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă eram două străine care împărțeau aceeași casă.

— Faci din țânțar armăsar, Lucia. Iar începi cu dramele tale? Nu vezi că exagerezi? a spus el, fără să clipească.

M-am oprit o clipă, cu mâna pe valiză. În mintea mea se derulau toate serile în care am plâns singură în baie, toate diminețile în care m-am trezit cu inima grea, știind că nu mai sunt decât o umbră în propria mea viață. Nu era vorba de țipete sau palme — era tăcerea lui, indiferența, felul în care mă făcea să simt că nu contez. Cândva, Vlad mă ținea de mână pe stradă și îmi șoptea că sunt tot universul lui. Acum, nu mai eram decât „mama Mariei” și atât.

— Nu exagerez, Vlad. Nu mai pot să trăiesc lângă cineva care mă ignoră. Nu mai pot să-i arăt Mariei că asta e normalitatea.

A oftat și a dat din umeri, ca și cum totul era o poveste pe care o auzise de prea multe ori. — Faci ce vrei. Oricum nu te oprește nimeni.

Atunci am știut că nu mai e nimic de salvat. Am luat-o pe Maria în brațe, i-am șoptit la ureche că mergem într-o mică aventură și am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi. Pe scara blocului, mi s-a părut că aud pașii copilăriei mele — mama plângând în bucătărie, tata plecând supărat la muncă, certuri mocnite care nu se terminau niciodată. Mi-am promis atunci că eu nu voi repeta greșelile lor.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. În garsoniera mică unde ne-am mutat, fiecare zi era o luptă între vinovăție și ușurare. Maria mă întreba adesea: — Mami, când mergem acasă la tati? Și eu îi răspundeam cu un nod în gât: — Acum aici e casa noastră, iubita mea.

La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. — Cum ai avut curajul? mă întreba Adina într-o pauză de cafea. Eu zâmbeam forțat și spuneam: — N-a fost curaj, a fost nevoie. Nimeni nu știe ce e în sufletul unei femei care se simte invizibilă lângă omul pe care l-a iubit cel mai mult.

Mama m-a sunat după câteva zile. — Lucia, te-ai gândit bine? O familie nu se destramă pentru orice supărare… Poate Vlad are și el problemele lui. Poate ar trebui să vă împăcați pentru binele copilului.

— Mamă, nu mai pot. Nu vreau ca Maria să creadă că e normal ca mama ei să fie tristă mereu. Nu vreau să-i arăt că iubirea e doar răbdare și sacrificiu fără sfârșit.

— Dar lumea ce va zice? Ce va spune preotul? Ce vor spune vecinii?

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Toată viața am trăit cu frica de „ce va zice lumea”. Dar când am văzut-o pe Maria desenând o familie cu trei oameni care nu se țin de mână, am știut că trebuie să rup cercul.

Au urmat luni grele. Facturi neplătite la timp, nopți nedormite, griji pentru fiecare leu cheltuit. Maria s-a îmbolnăvit de două ori și am stat cu ea la spital fără ca Vlad să întrebe măcar dacă are nevoie de ceva. Într-o seară, când am adormit lângă ea pe patul de spital, m-am trezit cu lacrimi pe obraz și cu un gol imens în suflet.

— Mami, tu plângi? m-a întrebat Maria cu vocea ei subțire.

— Nu, iubita mea… doar mi-e dor de soare.

Apoi a venit procesul de divorț. Vlad a cerut custodie comună doar ca să mă rănească. La tribunal, avocata lui a spus că sunt instabilă emoțional și că nu pot oferi un mediu sănătos copilului. Am simțit cum mi se rupe sufletul când judecătoarea a întrebat-o pe Maria unde vrea să locuiască.

— Cu mami… pentru că mami mă ține mereu în brațe când mi-e frică.

Am câștigat procesul, dar am pierdut liniștea. Vlad a început să mă vorbească de rău la toți cunoscuții: „Lucia e egoistă, nu s-a gândit niciodată la familie.” Prietenele comune au dispărut una câte una. Mama încă spera că ne vom împăca.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am stat cu Maria la geam și am privit frunzele cum cad. — Mami, tu crezi că frunzele suferă când cad din copac?

— Poate că da… dar uneori trebuie să cadă ca să poată crește altele noi.

Acum, după doi ani, încă mă trezesc uneori noaptea întrebându-mă dacă am făcut bine. Maria e veselă și sănătoasă, dar uneori o văd privind lung spre poarta blocului după tatăl ei. Eu muncesc mult și încerc să fiu tot ce are nevoie ea — mamă, tată, prieten.

Dar uneori mă întreb: Oare am avut dreptul să plec? Sau ar fi trebuit să mai lupt pentru familia noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?