Când i-am cerut soțului meu să aleagă între mine și fiul lui

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am strigat, cu rochia albă strânsă în pumni, în timp ce invitații se uitau stânjeniți spre noi. Muzica se oprise brusc, iar Vlad, soțul meu proaspăt, încerca să-l tragă pe Radu deoparte. Dar băiatul de 14 ani nu voia să plece. Avea ochii plini de lacrimi și furie.

— Nu trebuia să te măriți cu el! a urlat Radu, vocea lui spartă răsunând în sala de evenimente. Tata e al meu!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată lumea mă privea ca pe o intrusă, ca pe o femeie care a distrus o familie. Mama mea încerca să mă liniștească, dar nu mai puteam auzi nimic. Tot ce vedeam era chipul lui Vlad, prins între mine și fiul lui, incapabil să spună ceva.

Așa a început totul. Ziua care trebuia să fie cea mai fericită din viața mea s-a transformat într-un coșmar. După ce invitații au plecat, am rămas doar noi trei în sala goală. Vlad l-a luat pe Radu de mână și au plecat împreună, fără să-mi spună nimic. Am rămas singură, cu rochia murdară de tort și rimelul întins pe obraji.

În următoarele zile, Vlad a încercat să repare lucrurile. M-a sunat, mi-a trimis mesaje, dar eu nu puteam trece peste umilința trăită. Radu refuza să vorbească cu mine și nici nu voia să vină acasă dacă eram eu acolo. Vlad era prins la mijloc: încerca să fie tată pentru Radu și soț pentru mine, dar nu reușea să fie nici una, nici alta.

— Nu pot să-l pierd pe Radu, mi-a spus într-o seară, cu voce stinsă. Dar nici pe tine nu vreau să te pierd.

— Atunci fă ceva! i-am răspuns printre lacrimi. Nu pot trăi așa, mereu simțindu-mă ca o străină în propria casă.

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am invitat la o plimbare în parc, am încercat să-i explic că nu vreau să-i iau locul mamei lui, că vreau doar să fim o familie. Dar el m-a privit cu ură și mi-a spus:

— Tu nu vei fi niciodată mama mea! Și tata ar trebui să fie doar al meu!

M-am întors acasă zdrobită. Vlad m-a găsit plângând pe canapea.

— Nu știu ce să fac… Nu pot trăi așa, Vlad. Ori eu, ori el.

Cuvintele mi-au ieșit fără să le gândesc prea mult. Dar odată rostite, nu le mai puteam lua înapoi. Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Cum poți să-mi ceri asta? E copilul meu!

— Și eu sunt soția ta! am izbucnit. Nu pot trăi mereu într-o casă unde nu sunt dorită!

A urmat o tăcere grea. Vlad a plecat la Radu în acea noapte și nu s-a mai întors câteva zile. Eu am rămas singură cu gândurile mele, întrebându-mă dacă am făcut bine sau rău. Prietenele mele îmi spuneau că am dreptate: că merit liniște și respect în propria casă. Mama îmi spunea că trebuie să am răbdare cu un copil rănit.

Dar câtă răbdare poate avea un om?

După o săptămână, Vlad s-a întors acasă. Avea ochii roșii și părea îmbătrânit cu zece ani.

— Am vorbit cu Radu. Nu poate accepta situația… Dar nici eu nu pot trăi fără tine.

— Ce vrei să faci? l-am întrebat cu voce tremurată.

— O să stea la mama lui pentru o vreme. Poate timpul îl va ajuta să accepte…

Am simțit un val de vinovăție. Îl forțasem pe Vlad să-și îndepărteze copilul pentru mine. În următoarele luni am încercat să ne reconstruim viața de cuplu, dar nimic nu mai era la fel. Vlad era mereu absent cu gândul la Radu, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase.

Într-o zi, am găsit un bilet pe masa din bucătărie:

„Nu pot trăi fără copilul meu. Îmi pare rău.”

Vlad plecase la Radu. Am rămas singură în apartamentul nostru gol, cu pozele de la nuntă aruncate într-un sertar.

Au trecut luni până am avut curajul să-l sun din nou pe Vlad. Mi-a spus că Radu merge la terapie și că încearcă să-și refacă relația tată-fiu. Eu am început și eu terapia — aveam nevoie să înțeleg de ce am ajuns aici.

Poate că am greșit cerându-i lui Vlad să aleagă. Poate că nu există „ori eu, ori el” într-o familie adevărată. Poate că iubirea nu e despre posesie sau despre a câștiga un loc în inima cuiva.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut mai multă răbdare? Dacă aș fi găsit alt mod de a-l ajuta pe Radu? Sau poate că unele răni sunt prea adânci ca să se vindece doar cu dragoste…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate construi o familie când trecutul doare atât de tare?