Când fiul meu a întrebat dacă poate să-i spună „mamă” bunicii: O poveste despre răbdare, identitate și limite

— De ce nu pot să-i spun și eu „mamă” bunicii? a întrebat Vlad, cu ochii mari, în timp ce eu încercam să mă concentrez la raportul de la serviciu, cu laptopul deschis pe masă și cafeaua răcită lângă mine. Vocea lui a tăiat liniștea după-amiezii ca o lamă subțire, iar în spatele lui, soacra mea, doamna Lidia, își ținea respirația, cu mâinile strânse pe șorț.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am absolvit prima din promoție la ASE, am luat bursă și am ajuns să lucrez la o bancă mare din București. Toată lumea mă admira pentru carieră, pentru felul în care jonglam cu cifrele și deadline-urile. Dar acasă, totul era un haos controlat de reguli nescrise și de prezența apăsătoare a soacrei mele, care s-a mutat la noi după ce soțul ei a murit.

— Vlad, dragule, bunica e… bunica ta. Eu sunt mama ta, am spus încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat. Lidia a făcut un pas înainte.

— Lasă-l, Irina! Dacă simte să-mi spună așa, ce e rău? Sunt ca o mamă pentru el de când tu ești mereu ocupată cu serviciul!

M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind cum îmi fierbe sângele. Nu era prima dată când Lidia făcea aluzie la faptul că nu petrec suficient timp cu Vlad. Dar acum, când copilul meu voia să-i spună „mamă” altei femei, am simțit că pierd tot ce era al meu.

— Nu! Nu ești mama lui! am izbucnit. Eu l-am purtat nouă luni, eu am stat nopți întregi lângă el când avea febră! Eu am renunțat la promovări ca să fiu acasă cu el! Nu poți să-mi iei locul!

Vlad a început să plângă. Lidia s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un monstru. Soțul meu, Mihai, a intrat în cameră atras de țipete.

— Ce se întâmplă aici?

— Întreab-o pe Irina! Nu suportă să vadă că Vlad mă iubește! a spus Lidia cu vocea tremurată.

— Nu e adevărat! Nu vreau decât să nu-mi pierd copilul! am strigat eu.

Mihai m-a privit lung, apoi s-a dus la Vlad și l-a luat în brațe. Eu am ieșit pe balcon, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am întrebat unde am greșit. Am muncit atât de mult ca să-i ofer lui Vlad tot ce n-am avut eu: stabilitate, educație, siguranță. Dar poate că am uitat ceva esențial: prezența mea.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, Mihai a venit lângă mine.

— Irina, știu că e greu. Dar mama doar vrea să ajute. Poate că ar trebui să fii mai deschisă…

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar despre ajutor. E vorba despre identitatea mea ca mamă. Simt că nu mai contez…

Mihai a oftat și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele. Mi-am amintit de copilăria mea în Buzău, de mama care lucra două schimburi și venea acasă epuizată. Niciodată nu i-am reproșat că nu era acolo la serbări sau la teme. Dar eu? Eu nu pot accepta ca Vlad să mă uite.

A doua zi dimineață, Lidia pregătise micul dejun și îl hrănea pe Vlad cu clătite.

— Bunico, pot să-ți spun „mama Lidia”? a întrebat el timid.

Am simțit din nou un junghi în piept. M-am apropiat de masă și am pus mâna pe umărul lui Vlad.

— Vlad, iubire, fiecare are un loc special în viața ta. Eu sunt mama ta și te iubesc mai mult decât orice pe lume. Bunica te iubește și ea foarte mult, dar…

Lidia m-a întrerupt:

— Irina, nu vreau să-ți iau locul. Dar Vlad are nevoie de afecțiune și de timp petrecut împreună. Poate că ar trebui să ne gândim la el înainte de orgoliile noastre.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Avea dreptate? Era orgoliu sau frică? Frica de a nu fi înlocuită?

În zilele următoare am încercat să petrec mai mult timp cu Vlad: l-am dus în parc, am făcut teme împreună, i-am citit povești seara. Dar tensiunea dintre mine și Lidia plutea în aer ca un nor greu.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu capul pe umărul meu, Lidia a venit la mine cu o cană de ceai.

— Știi… când Mihai era mic și eu lucram două joburi, îl lăsam cu mama mea. Și el i-a spus „mamă” bunicii lui o vreme. Dar asta nu m-a făcut mai puțin mamă pentru el.

Am privit-o lung pentru prima dată fără furie.

— Mi-e teamă că-l pierd…

— Nu-l vei pierde niciodată dacă îi arăți dragostea ta. Copiii știu cine le este mamă adevărată.

Am izbucnit în plâns și ea m-a îmbrățișat strâns.

Acum mă uit la Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: oare câte mame din România simt aceeași teamă ca mine? Câte dintre noi ne luptăm cu vinovăția și frica de a nu fi suficiente? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta…