Când familia se destramă: Povestea unei bunici din București
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna prin apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, ca un ecou al tuturor certurilor din ultimul an. Radu, fiul meu, stătea cu pumnii strânși pe masă, privindu-și soția cu ochi goi. Vlad, nepotul meu de zece ani, se ascundea în spatele ușii de la baie, cu ochii mari și umezi. Eu, Maria, stăteam la bucătărie, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Ioana, te rog… — a încercat Radu să spună ceva, dar ea l-a întrerupt cu un gest nervos.
— Nu mai are rost! Nu vezi că nu mai merge? Vlad nu mai doarme noaptea! Eu nu mai pot respira în casa asta!
Am simțit cum mi se strânge inima. Îi iubeam pe amândoi ca pe copiii mei. Îi văzusem crescând împreună, îndrăgostindu-se la liceu, făcând planuri mari pentru viitor. Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm. Radu a început să lucreze tot mai mult după ce și-a pierdut slujba la fabrică și a găsit ceva temporar la un depozit. Ioana s-a angajat la supermarket și venea acasă epuizată. Banii nu ajungeau niciodată. Certurile au început de la facturi, apoi de la cine duce gunoiul, cine stă cu Vlad când e bolnav… și au crescut ca un bulgăre de zăpadă.
Într-o seară friguroasă de februarie, Ioana și-a făcut bagajele. Vlad plângea în hohote pe hol.
— Mamă, nu vreau să pleci! — țipa el.
Ioana l-a strâns tare în brațe.
— O să te văd des, puiule. Promit. Dar nu mai pot sta aici…
Radu s-a retras în camera lui și a trântit ușa. Eu am rămas cu Vlad în brațe, simțindu-i lacrimile fierbinți pe umărul meu.
A doua zi am încercat să-l liniștesc.
— Vlad, mami și tati te iubesc foarte mult. Uneori oamenii mari nu se mai înțeleg, dar asta nu e vina ta.
— Dacă eram mai cuminte… poate nu se certau — mi-a șoptit el printre suspine.
M-am simțit vinovată. Poate că trebuia să intervin mai devreme. Poate că trebuia să vorbesc cu ei, să-i ajut să-și amintească de ce s-au iubit. Dar cine sunt eu să mă bag? Sunt doar o mamă și o bunică obosită.
Săptămânile au trecut greu. Radu era tot mai absent. Se întorcea târziu acasă, uneori mirosind a alcool. Vlad se retrăgea în camera lui și desena monștri pe foi albe. Îl auzeam noaptea plângând în pernă.
Într-o zi am decis să merg la Ioana. Locuia acum cu chirie într-o garsonieră mică din Militari.
— Ioana, trebuie să vorbim despre Vlad. Nu e bine deloc…
Ea a oftat adânc.
— Știu… Dar ce pot face? Radu nu mă lasă să-l văd decât în weekenduri și atunci îl aduce mereu obosit sau supărat…
Am simțit furie și neputință. Am încercat să-l conving pe Radu să fie mai flexibil.
— E copilul vostru! Nu-l folosiți ca armă unul împotriva celuilalt!
— Mamă, tu nu înțelegi! Ea m-a părăsit! — mi-a răspuns el cu vocea spartă.
— Și tu l-ai pierdut pe Vlad dacă nu te trezești la timp!
Într-o seară, l-am găsit pe Vlad ascuns sub masă.
— Bunico, dacă pleci și tu?
M-am prăbușit lângă el și l-am luat în brațe.
— Niciodată! Eu sunt aici pentru tine mereu!
Am început să caut ajutor: psiholog la școală, consiliere pentru părinți… Dar Radu refuza orice discuție despre terapie. Ioana era prea ocupată cu două joburi ca să poată veni la ședințe.
Într-o duminică, Vlad a refuzat să meargă la mama lui.
— Dacă mă iubește, de ce a plecat?
Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit neputincioasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit că am stat deoparte atâția ani. Poate trebuia să fiu mai fermă când îi vedeam certându-se. Poate trebuia să-i oblig să vorbească unul cu altul…
Într-o zi, la școală, Vlad s-a bătut cu un coleg care l-a întrebat de ce părinții lui nu mai sunt împreună. Am fost chemată de urgență la director.
— Doamnă Popescu, copilul dumneavoastră are nevoie de sprijin emoțional serios…
Am plecat acasă cu inima frântă. Seara am stat lângă Vlad până a adormit și m-am rugat în șoaptă pentru el.
Au trecut luni de zile până când Radu și Ioana au acceptat să stea la aceeași masă pentru binele lui Vlad. Am fost eu cea care i-a convins că băiatul are nevoie de amândoi.
— Nu vă cer să vă împăcați — le-am spus — dar vă rog: fiți părinți pentru copilul vostru!
A fost greu. Fiecare întâlnire era plină de reproșuri și tăceri apăsătoare. Dar încet-încet au început să vorbească despre Vlad: despre școală, despre prietenii lui, despre ce îi place să facă.
Acum Vlad merge la mama lui două weekenduri pe lună și vorbește zilnic cu ea la telefon. Radu încearcă să fie mai prezent acasă. Eu încă mă simt prinsă între două lumi: cea a durerii lor și cea a speranței pentru nepotul meu.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine că m-am implicat atât de mult sau dacă trebuia să-i las pe ei să-și rezolve problemele singuri. Unde se termină dragostea de bunică și unde începe amestecul inutil în viețile altora?
Oare câți copii ca Vlad trăiesc astăzi aceeași poveste? Ce putem face noi, cei din jur, ca să-i ajutăm fără să-i rănim mai tare?