Când familia devine povară: Nu mai sunt colacul lor de salvare

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care salvează totul! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Sorin, soțul meu, s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină. Pe chipul lui nu se citea decât oboseală și, poate, un strop de vinovăție, dar nu destul cât să mă liniștească.

Era sâmbătă seara, iar în jurul nostru plutea mirosul de sarmale pe care le făcusem pentru a mia oară pentru familia lui. De data asta, însă, nu mai era nicio sărbătoare. Era doar o altă seară în care mă simțeam folosită, invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre oameni ce nu o văd cu adevărat.

Totul a început acum doisprezece ani, când l-am cunoscut pe Sorin. Eram tineri, visători, iar el părea bărbatul perfect: blând, atent, cu o familie mare și unită. Sau cel puțin așa credeam. Prima dată când am mers la ei acasă, mama lui, doamna Viorica, m-a privit de sus până jos, evaluându-mă ca pe o marfă la piață. — Ești cam slabă, draga mea. Sper că știi să gătești, că la noi în familie nu merge cu semipreparate, mi-a spus, zâmbind fals.

Am râs atunci, crezând că e doar o glumă. Dar n-a fost. În anii ce au urmat, am devenit bucătăreasa, menajera, consiliera și, mai ales, colacul lor de salvare. Când fratele lui Sorin, Radu, a rămas fără serviciu, eu am fost cea care l-a ajutat să-și facă CV-ul și l-am recomandat la firma unde lucram. Când sora lui, Alina, a divorțat, eu am stat nopți întregi ascultând-o plângând la telefon, deși aveam copil mic și eram epuizată. Când mama lor s-a îmbolnăvit, eu am fost cea care a alergat cu ea pe la doctori, pentru că „tu ai mai multă răbdare, draga mea”.

În tot acest timp, nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt bine. Nimeni nu m-a întrebat ce simt sau dacă am nevoie de ceva. Eram acolo să rezolv, să repar, să alin. Și am făcut-o, pentru că așa am fost crescută: să fiu de folos, să nu deranjez, să nu cer nimic pentru mine.

Dar anul trecut, când am rămas fără serviciu după restructurări, totul s-a schimbat. Am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii cu adevărat singur. Sorin era mereu ocupat, iar familia lui… ei bine, nu m-au sunat nici măcar să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Când am îndrăznit să-i spun Alinei că mi-e greu, mi-a răspuns sec: — Știi cum e, fiecare cu problemele lui. Și a închis telefonul.

Am plâns atunci, în baie, să nu mă vadă fetița mea, Mara. Am plâns de furie, de neputință, de dezamăgire. M-am simțit trădată nu doar de ei, ci și de mine însămi, pentru că am permis să ajung aici.

În ultimele luni, am început să mă schimb. Am refuzat să mai gătesc pentru toată familia la fiecare aniversare. Am spus „nu” când Radu mi-a cerut să-i fac din nou CV-ul, deși nu avea chef să învețe singur. Am refuzat să mai fiu babysitter pentru copiii Alinei când ea voia să iasă în oraș. Sorin s-a supărat, evident. — Nu înțeleg de ce te-ai schimbat așa. Parcă nu mai ești tu, mi-a spus într-o seară.

— Ba tocmai că sunt eu, Sorin! Pentru prima dată după ani de zile, sunt eu! Nu mai vreau să fiu colacul vostru de salvare! Nu mai pot! am urlat atunci, iar Mara s-a speriat și a venit să mă ia în brațe.

A urmat o perioadă grea. Familia lui Sorin a început să mă evite, să mă vorbească pe la spate. Mama lui i-a spus direct: — Nu știu ce i-ai făcut fetei ăsteia, dar nu mai e deloc cum era. Parcă nici nu ne mai iubește.

Am simțit că mă sufoc. Dar, în același timp, am simțit și o eliberare pe care nu o mai trăisem niciodată. Am început să ies cu prietenele mele, să citesc, să merg la terapie. Am descoperit că merit și eu să fiu ascultată, iubită, respectată.

Sorin a încercat să mă facă să mă răzgândesc. — Hai să fim ca înainte, te rog. Familia mea are nevoie de tine.

— Dar eu? Eu nu am nevoie de nimeni? Eu nu contez? l-am întrebat cu ochii în lacrimi.

Nu a știut ce să răspundă.

Acum, după luni de zbucium și certuri, am decis: nu mai vreau să fiu colacul lor de salvare. Vreau să fiu femeia care știe să spună „nu”, care se pune pe primul loc fără să se simtă vinovată. Poate că familia lui Sorin nu mă va ierta niciodată. Poate că nici el nu va înțelege vreodată ce simt. Dar știu că Mara va avea o mamă mai puternică și mai fericită.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi ne sacrificăm până uităm cine suntem? Oare când vom învăța să ne prețuim cu adevărat?