Când dragostea îmbătrânește: Povestea despărțirii după o viață împreună

— Nu mai pot, Livia. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, mi-a spus Mariana, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia lovea cu furie geamul bucătăriei mele. Era trecut de miezul nopții, iar ceaiul din căni se răcise demult. O priveam cum își frământă mâinile, încercând să-și găsească curajul.

Mariana și Mihai fuseseră împreună de când îi știam. Împărțiseră o viață întreagă: două fete, un apartament micuț în Drumul Taberei, vacanțe la mare cu sacoșa plină de sandvișuri și certuri mărunte despre facturi sau cine spală vasele. Dar în ultimii ani, ceva se schimbase. Mihai devenise tot mai tăcut, mai absent, iar Mariana se simțea tot mai singură, chiar și atunci când el era acasă.

— Dar ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet, de teamă să nu o rănesc și mai tare.

— Nimic spectaculos. Nimic ca în filme. Doar… ne-am pierdut pe drum. Fetele au plecat la casele lor, Mihai vine acasă și se uită la știri sau adoarme pe canapea. Nu mai vorbim, nu mai râdem. Parcă suntem doi străini care împart aceeași adresă.

Am simțit un nod în gât. Mariana era genul de femeie care ținea totul în ea, care nu se plângea niciodată. Dacă ea ajunsese aici, cât de rău trebuia să fie?

— Și ce vrei să faci? am întrebat-o, deși răspunsul mă speria.

— Vreau să plec. Să-mi găsesc o garsonieră undeva aproape de parc. Să mă trezesc dimineața fără să mă simt invizibilă. Să văd dacă mai știu cine sunt.

Am tăcut. În minte mi se derulau imagini cu mama mea, care a rămas lângă tata până la capăt, chiar dacă nu mai aveau nimic de spus unul altuia. În cartierul nostru, femeile nu divorțau după o viață întreagă. Era „rușine”, „ce-o să zică lumea?”.

— Ai vorbit cu fetele? am întrebat-o.

Mariana a dat din cap.

— Irina m-a certat. Zice că sunt egoistă, că la vârsta mea ar trebui să-mi văd de nepoți și să nu stric familia. Dar ce familie mai e asta? Iar Andreea… ea m-a înțeles mai bine. Mi-a zis că mă susține orice aș decide.

Am simțit cum mă apasă vinovăția: și eu îi spuneam adesea Marianei să rabde, că „toți avem probleme”, că „trebuie să te gândești la copii”. Dar acum, privind-o cât de mică și obosită părea în lumina slabă a bucătăriei mele, mi-am dat seama cât de nedrept fusesem.

— Și Mihai? știe?

— I-am spus aseară. A tăcut mult timp. Apoi a zis doar: „Fă cum crezi”. Atât. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

A doua zi dimineață am mers cu Mariana să vadă o garsonieră pe strada Bujorului. Era micuță, cu pereți galbeni și o fereastră spre un copac bătrân. Proprietara, doamna Stanciu, o femeie trecută prin multe, i-a zâmbit cald Marianei:

— Să știți că aici e liniște. Și dacă vreți să stați la o cafea, eu sunt la doi pași.

Mariana a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Au urmat săptămâni grele. Fetele au venit acasă să discute, fiecare cu argumentele ei. Irina plângea și striga:

— Cum poți să ne faci asta? Tata n-o să se descurce singur! Ce-o să spunem rudelor?

Andreea încerca să medieze:

— Irina, mama are dreptul la fericire! Nu putem s-o ținem prizonieră într-o viață care nu-i mai aduce nimic.

Mihai părea că nu realizează ce se întâmplă. Mergea la serviciu ca de obicei, venea acasă și mânca singur în bucătărie. Într-o seară, l-am întâlnit întâmplător la magazinul din colț.

— Livia… tu știi ceva? De ce vrea Mariana să plece?

Am simțit că mi se strânge inima.

— Poate că ar trebui să o întrebi pe ea… Poate că are nevoie să o asculți.

A dat din umeri și a plecat fără să spună nimic.

Când Mariana s-a mutat în garsonieră, am ajutat-o să care câteva cutii cu haine și cărți. Am stat împreună pe podeaua rece și am băut vin din pahare de plastic.

— Ți-e frică? am întrebat-o.

— Da. Dar mai tare mi-e frică să nu trăiesc deloc.

Primele luni au fost grele pentru ea: singurătatea era apăsătoare, iar serile păreau nesfârșite. Uneori mă suna plângând:

— Livia, dacă am greșit? Dacă Irina are dreptate?

Dar încet-încet, Mariana a început să-și construiască o nouă viață: mergea la plimbare în parc dimineața, citea pe bancă la soare, a început un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. A cunoscut alte femei care treceau prin aceleași frământări: doamna Ruxandra, care divorțase la 60 de ani; tanti Viorica, care își pierduse soțul și învățase să trăiască din nou singură.

Într-o zi m-a sunat veselă:

— Livia! Am pictat primul meu tablou! Nu e cine știe ce, dar e al meu!

Am râs împreună și am simțit pentru prima dată speranță în vocea ei.

Familia s-a obișnuit greu cu noua situație. Irina încă îi vorbește rar Marianei, dar Andreea vine des la ea cu nepoata. Mihai… a rămas același om tăcut, dar uneori îi trimite mesaje scurte: „Ești bine?”

Acum, când mă uit la Mariana, văd o femeie care a avut curajul să-și asculte inima chiar dacă toți îi spuneau că e prea târziu pentru schimbare. Și mă întreb: oare câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu supărăm pe alții? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem fericirea atunci când lumea ne vrea cuminți?

Poate că nu e niciodată prea târziu să începi din nou… Sau este?