Când dragostea doare: Povestea mea după trădarea lui Vlad

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc cu o umbră de femeie care nu știe decât să fie mamă!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din Pitești. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar eu spălam vasele, cu gândurile risipite printre grijile de zi cu zi. M-am întors spre el, cu mâinile ude și inima strânsă.
— Ce vrei să spui? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.
— M-am săturat să fiu mereu pe locul doi. De fiecare dată când încerc să vorbesc cu tine, ai altceva de făcut pentru copii. Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit, Irina.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era prima oară când ne certam pe tema asta, dar niciodată nu fusese atât de dur. Vlad a ieșit din bucătărie trântind ușa, iar eu am rămas acolo, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

A doua zi dimineață, totul părea la fel: copiii alergau prin casă, eu pregăteam micul dejun, iar Vlad citea ziarul la masă, tăcut și absent. Dar ceva se schimbase. Îl simțeam rece, străin. Seara, după ce i-am culcat pe Ana și Radu, Vlad a venit la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Trebuie să vorbim serios, Irina. Eu… am cunoscut pe altcineva.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l întreb „De ce?”, dar nu am reușit decât să mă prăbușesc pe canapea și să plâng în hohote. Vlad a rămas în picioare, cu brațele încrucișate.

— Nu e doar vina mea, Irina. Tu ai ales să te dedici doar copiilor. Eu am avut nevoie de tine și tu nu ai fost acolo.

M-a durut fiecare cuvânt ca o rană deschisă. Cum putea să-mi spună că e vina mea? Eu nu făcusem decât să-mi iubesc copiii și să încerc să țin familia unită. În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat unde am greșit.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad venea târziu acasă sau deloc. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu unde e tata. Le mințeam că lucrează mult, dar Ana, care avea doar opt ani, m-a prins într-o seară de mână:

— Mami, tu plângi în fiecare noapte. Tata nu te mai iubește?

Am simțit că mă sfâșie durerea. Cum să-i explic unui copil că lumea noastră perfectă s-a spart în mii de cioburi?

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit acasă cu o geantă mare și mi-a spus că pleacă pentru o vreme la „o cunoștință”. Am știut atunci că totul s-a terminat. Am rămas singură cu doi copii mici și cu o inimă frântă.

Mama mea a venit din Slatina să mă ajute. Într-o seară, stând la masă cu ea, am izbucnit:

— Ce am făcut greșit? De ce nu am fost suficientă?

Mama mi-a luat mâna în palmele ei aspre:

— Nu tu ai greșit, Irina. Un bărbat adevărat nu-și abandonează familia pentru că soția lui e o mamă bună. Ai uitat cine ești tu fără el?

Cuvintele ei au început să sape în mine ca niște semințe. Poate chiar uitasem cine sunt eu fără Vlad și fără rolul de mamă perfectă.

Au urmat luni grele. Am mers la serviciu la grădinița unde lucram ca educatoare, încercând să zâmbesc copiilor altora în timp ce sufletul meu era gol. Seara mă prăbușeam de oboseală și plângeam în baie ca să nu mă audă Ana și Radu.

Prietenii au început să mă evite sau să vorbească pe la colțuri. Într-o zi, la magazin, vecina mea, doamna Popescu, mi-a șoptit:

— Lumea zice că Vlad te-a lăsat pentru una mai tânără…

Am simțit rușinea ca pe o palmă peste față. Dar ceva în mine s-a revoltat: de ce trebuie eu să port vina pentru alegerile lui?

Am început să merg la psiholog. La început mi-a fost rușine – ce-o să zică lumea? Dar doamna Dobre m-a ajutat să văd că nu sunt doar soție sau mamă; sunt Irina – femeia care visa cândva să picteze, care râdea cu poftă la glumele proaste ale surorii ei și care iubea plimbările prin pădure.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Am scos cutia cu acuarele din dulap și am pictat nopți întregi după ce copiii adormeau. Am început să ies cu Ana și Radu la teatru de păpuși sau la picnicuri în parc – fără Vlad, dar cu inima deschisă.

Într-o zi, după aproape un an de la plecarea lui Vlad, Ana mi-a adus un desen: era o casă micuță cu trei oameni ținându-se de mână.

— Asta suntem noi acum, mami! Și e bine!

Am plâns atunci ca niciodată – dar erau lacrimi de ușurare și recunoștință.

Vlad a încercat să revină după câteva luni, când relația lui s-a destrămat. A venit într-o seară cu flori ieftine și ochii roșii:

— Irina… poate putem încerca din nou?

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu mai am nevoie de el ca să fiu întreagă.

— Nu mai pot, Vlad. Am învățat cine sunt fără tine.

A plecat fără să spună nimic. Copiii l-au văzut din când în când, dar nu a mai fost niciodată același tată pentru ei.

Astăzi sunt încă pe drumul vindecării. Încerc să fiu o mamă bună fără să uit că sunt și femeie. Încerc să nu mă mai simt vinovată pentru alegerile altora.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să ținem familia unită? Poate e timpul să vorbim despre asta…