Când Dragostea Devine Povară: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Nu avem de ales, Irina. Mama nu mai poate sta singură, a spus Vlad, privindu-mă cu ochii lui obosiți, în timp ce ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Am simțit cum mi se strânge inima. Eram deja epuizată de serviciu, de copii, de grijile zilnice. Să o primesc pe doamna Elena în casa noastră însemna să renunț la puținul timp și spațiu care îmi mai aparținea.

— Vlad, nu pot… Nu pot să fac asta. Nu sunt pregătită. Știi cât de greu mi-a fost cu ea și înainte… Am încercat să-mi țin vocea calmă, dar lacrimile îmi ardeau ochii.

El a oftat adânc și a privit în podea. — E mama mea, Irina. Nu pot s-o las să moară singură. Nu pot.

Așa a început totul. În câteva zile, doamna Elena a ajuns la noi, adusă cu o ambulanță privată. Camera copiilor a devenit camera ei. Mirosul de medicamente și sunetul respirației ei greoaie au umplut casa. Copiii mei, Ana și Radu, nu mai aveau unde să se joace. Eu nu mai aveam unde să respir.

Primele săptămâni au fost un coșmar tăcut. Vlad era mereu la serviciu sau la spital după rețete. Eu rămâneam acasă cu Elena, care mă privea cu ochi reci și suspicioși. — Nu-mi place supa asta, murmura ea. — Mama mea făcea altfel. Sau: — De ce nu vii să mă ajuți? Ce fel de noră ești?

Simțeam cum mă pierd pe mine zi după zi. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine. Mințeam: — Da, sigur, doar că sunt obosită. Dar adevărul era că mă simțeam captivă în propria casă.

Într-o seară, după ce am adormit copiii și am spălat vasele, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot! Mă simt invizibilă! Casa asta nu mai e a mea! Tu nici nu vezi prin ce trec!

El s-a uitat la mine ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

— Irina, te rog… E doar o perioadă grea. O să treacă.

— O să treacă? Dar dacă nu trece? Dacă eu nu mai pot? Dacă mă pierd cu totul?

A doua zi dimineață, Elena a făcut o criză de nervi pentru că nu găsea telecomanda. M-a acuzat că i-am ascuns-o intenționat. Am izbucnit în plâns în fața copiilor mei.

— Mama, de ce plângi? m-a întrebat Ana.

— Pentru că uneori oamenii mari nu mai pot, iubita mea…

În acea zi am realizat că nu mai sunt eu însămi. Că am devenit o umbră care trăiește pentru ceilalți și nu mai știe cine este.

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre un azil privat sau despre ajutor specializat.

— Să-mi trimit mama la azil? Niciodată! a țipat el.

Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid pe care nici dragostea noastră nu-l mai putea dărâma.

Seară după seară, ne certam tot mai tare. Copiii se ascundeau în camerele lor. Elena asculta totul și apoi îmi arunca priviri pline de reproș.

Într-o noapte, Vlad a plecat de acasă. A spus doar atât:

— Nu pot să aleg între tine și mama mea.

A doua zi am găsit un bilet pe masă: „Îmi pare rău.”

Casa a rămas tăcută și rece. Copiii mă întrebau unde e tata. Eu nu știam ce să le spun.

Au trecut luni de zile până când Vlad s-a întors să-și vadă copiii. Între timp, Elena s-a stins în liniște într-un spital de stat, unde am dus-o când n-am mai putut face față singură.

Am rămas cu sufletul gol și cu multe întrebări fără răspuns. Am pierdut un soț, o familie și o parte din mine însămi.

Astăzi mă uit în oglindă și mă întreb: unde se termină sacrificiul și unde începe dreptul la fericire? Cât trebuie să dăm din noi pentru ceilalți înainte să ne pierdem cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?