Când dragostea devine povară: Lupta mea pentru fiul meu, Radu

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul greu al tensiunii. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de răvășit. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui, altădată plini de viață, erau acum tulburi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu era tot ce aveam. L-am crescut singură, după ce tatăl lui a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Am muncit la croitorie zi și noapte ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Nu am avut niciodată pretenții mari: doar să fie sănătos și fericit.

Dar de când s-a căsătorit cu Irina, lucrurile s-au schimbat. Irina era o fată bună, dar mama ei, doamna Stancu, era o femeie rece, calculată, care nu pierdea nicio ocazie să-mi arate că nu sunt suficient de bună pentru familia lor. La început am încercat să fiu politicoasă, să nu-i dau apă la moară. Dar fiecare întâlnire se transforma într-o competiție mută: cine gătește mai bine, cine are casa mai curată, cine știe să crească un copil.

— Maria, să știi că la noi în familie nu se ține copilul în brațe tot timpul. Așa îl răsfeți! — îmi spunea doamna Stancu cu un zâmbet fals, când îl țineam pe micuțul Vlad în brațe.

— Fiecare mamă știe ce e mai bine pentru copilul ei, îi răspundeam eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Dar Irina era prinsă la mijloc. O vedeam cum se frământă între dorința de a-și mulțumi mama și nevoia de a-și proteja familia pe care o construise cu Radu. Și Radu… el încerca să fie stâlpul tuturor, dar presiunea îl zdrobea încet.

Într-o seară, după o altă ceartă între mine și doamna Stancu — de data asta pentru că îi dădusem lui Vlad o linguriță de miere — Radu a izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să vă aud certându-vă! De ce nu puteți să vă înțelegeți? De ce trebuie să aleg între voi?

Am simțit că mă prăbușesc. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam să-l fac să sufere și mai mult. Am plecat acasă în acea seară cu sufletul greu ca plumbul.

Zilele au trecut, dar tensiunea nu s-a risipit. Irina mă suna tot mai rar. Când veneam în vizită, găseam mereu scuze că trebuie să plece undeva cu Vlad. Simțeam cum mă îndepărtează încet-încet din viața lor.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la ei fără să anunț. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Irina, vizibil deranjată.

— Maria, nu ne-ai spus că vii… Vlad doarme acum.

— Am adus niște plăcinte cu brânză, știu că-i plac lui Radu…

— Mulțumim… dar chiar nu e momentul potrivit.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat plăcintele pe masă și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă am plâns ca un copil.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Radu: serile când coseam până târziu ca să-i pot cumpăra manuale noi, zilele când mergeam prin ploaie la școală doar ca să-l văd zâmbind la serbare. Și acum? Acum eram un intrus în viața lui.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Radu: „Mama, trebuie să vorbim.”

Ne-am întâlnit în parc, pe banca unde obișnuiam să-i citesc povești când era mic.

— Mamă… te rog să încerci să nu te mai cerți cu mama Irinei. Nu vreau să te pierd, dar nici pe ea nu pot s-o supăr. Vlad are nevoie de liniște.

— Radu, eu nu vreau decât binele tău… Dar simt că mă pierzi. Simt că nu mai am loc în viața ta.

— Nu e adevărat! Dar trebuie să înțelegi că acum am propria mea familie…

Am tăcut mult timp. Vântul adia ușor printre copaci, iar frunzele cădeau una câte una pe alee.

— Poate că trebuie să învăț și eu să mă desprind… Dar nu pot accepta ca cineva să-ți facă rău sau să te manipuleze.

Radu m-a privit cu ochii umezi:

— Mamă… te iubesc. Dar te rog… ajută-mă să găsesc echilibrul.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat între dorința de a-l proteja și nevoia de a-l lăsa liber. În zilele următoare am încercat să mă țin departe, dar fiecare zi fără el era o rană deschisă.

Într-o seară, după multe frământări, am decis să merg la doamna Stancu și să vorbim deschis.

— Doamnă Stancu, știu că avem viziuni diferite despre familie și creșterea copiilor. Dar cred că avem ceva în comun: ne iubim copiii și vrem ce e mai bine pentru ei. Poate ar trebui să încercăm să ne respectăm una pe cealaltă…

A rămas surprinsă de sinceritatea mea. Nu a spus nimic atunci, dar după câteva zile mi-a dat un telefon:

— Maria… poate ar trebui să bem o cafea împreună și să discutăm ca două mame…

Nu știu dacă vreodată vom fi prietene sau dacă rănile se vor vindeca complet. Dar știu că am făcut primul pas spre împăcare pentru binele lui Radu și al familiei lui.

Uneori mă întreb: oare cât trebuie să renunțe o mamă din dragoste pentru copilul ei? Și unde e limita între a proteja și a sufoca? Voi ce credeți?