Când Dragostea de Mamă Nu Mai E Destul: Povestea Elenei și a lui Radu

— Radu, unde ai fost toată noaptea?
Vocea mea răsuna spartă în bucătăria rece, în timp ce el, cu ochii roșii și obrajii scobiți, încerca să mă evite. Era ora șapte dimineața și încă nu se luminase bine afară. Mirosea a cafea arsă și a neliniște.
— Mamă, nu începe iar, te rog…
Îl priveam cum își trage hanoracul peste cap, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de mine, de lume, de el însuși. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l zgudui, să-i spun că nu mai pot. Dar tăceam.

Așa începe fiecare zi de aproape doi ani. Sunt Elena, am 48 de ani și trăiesc într-un apartament mic din cartierul Drumul Taberei, cu fiul meu, Radu. Soțul meu, Mihai, ne-a părăsit când Radu avea doar 10 ani. De atunci, am fost doar noi doi. Am muncit ca asistentă medicală la spitalul municipal, am făcut ture de noapte, am lipsit de la serbări și aniversări, dar am crezut mereu că dragostea mea va fi de ajuns să-l țină pe linia de plutire.

Dar nu a fost.

Prima dată am simțit că ceva nu e în regulă când Radu a început să lipsească de la liceu. Profesorii mă sunau mereu: „Doamnă Popescu, băiatul dumneavoastră nu a venit nici azi.” Îl găseam acasă, cu ochii pierduți în ecranul calculatorului sau dormind până târziu. Îmi spunea că e obosit, că are nevoie de timp pentru el. Nu am bănuit nimic grav până într-o zi când am găsit în buzunarul lui o punguliță cu praf alb.

Atunci mi s-a prăbușit lumea.

— Radu, ce-i asta? l-am întrebat tremurând.
— Nu e nimic, mamă! E pentru un prieten… Nu te băga!

Am vrut să cred că minte doar ca să mă protejeze. Dar adevărul era mult mai dureros. În scurt timp, au început să dispară bani din casă. Bijuteria bunicii mele a dispărut într-o zi. Am găsit-o mai târziu la amanet. Radu nu mai era băiatul meu vesel și blând. Era nervos, agitat, uneori violent.

Am încercat totul: psihologi, preoți, centre de consiliere. L-am dus la mănăstire la Sinaia, am stat cu el nopți întregi vorbind despre viață și moarte. Îi citeam povești din copilărie, îi găteam mâncărurile preferate. Dar nimic nu părea să-l aducă înapoi.

Într-o seară, după ce l-am găsit leșinat în baie cu seringa lângă el, am simțit că mi se rupe sufletul. L-am dus la spital urlând la medici să-l salveze. Am stat pe holuri cu inima cât un purice, rugându-mă la Dumnezeu să nu mi-l ia.

După aceea, am încercat să-l internez la dezintoxicare. A stat două săptămâni și apoi a fugit. M-a sunat plângând:
— Mamă, iartă-mă! Nu pot fără tine!

L-am primit iar acasă. Vecinii mă priveau cu milă sau dispreț. „Uite-o pe aia cu drogatul!” auzeam șușoteli pe scară. Colegele de la spital mă evitau sau îmi dădeau sfaturi nesolicitate:
— Elena, trebuie să fii tare! Să-l dai afară! Numai așa se va lecui!

Cum să-mi dau copilul afară? Cum să-l las pe stradă?

Într-o noapte friguroasă de februarie, l-am găsit iar inconștient pe canapea. Am început să țip:
— Ajunge! Nu mai pot! Ori te tratezi, ori pleci!
El s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nu mă mai iubești?
— Te iubesc prea mult ca să te las să mori aici!

A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat. Am rămas singură în casă, cu hainele lui încă mirosind a copilul meu de altădată.

Au trecut luni fără să știu nimic de el. Îmi făceam griji că poate e mort undeva pe o bancă sau într-un canal. Mă rugam în fiecare seară să primesc un semn.

Într-o zi, m-a sunat o femeie necunoscută:
— Doamnă Popescu? Sunt asistenta socială de la centrul „Speranța”. Radu e aici. Vrea să vă vadă.

Am alergat până acolo cu sufletul la gură. L-am găsit slab, dar viu. M-a privit cu lacrimi în ochi:
— Mamă… Poate ai avut dreptate.

Nu știu dacă va reuși vreodată să scape complet. Dar știu că uneori dragostea nu e suficientă. Câteodată trebuie să lași omul pe care îl iubești cel mai mult să cadă ca să poată învăța să se ridice singur.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare există vreun răspuns corect când vine vorba de dragostea pentru copilul tău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?