Când Crăciunul devine câmp de luptă: De ce am spus nu la crapul prăjit al soacrei mele
— Eszter, să nu uiți: anul acesta vreau crap prăjit, nu altceva! Ai înțeles?
Vocea Ilonei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac abia scos din cuptor. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se fixa pe faianța veche, ca și cum acolo aș fi găsit curajul să-i răspund. Era 23 decembrie, iar în casa noastră din Ploiești, Crăciunul nu începuse încă, dar deja simțeam că mă sufoc.
— Ilona, anul acesta… nu o să fac crap prăjit. Nu mai pot, am spus încet, aproape șoptit.
A urmat o liniște grea, ca o pătură udă aruncată peste toți. Soțul meu, Radu, s-a oprit din tăiatul legumelor și m-a privit cu ochii mari. Fetița noastră, Mara, a ridicat capul din caietul de colorat. Ilona a rămas nemișcată, cu lingura de lemn în aer.
— Ce-ai spus? Nu faci crap? Dar e tradiția familiei! Așa facem de când era Radu mic! Cum să nu faci?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Anul trecut încercasem să gătesc crapul după rețeta ei. S-a ars pe margini, carnea a rămas crudă la mijloc, iar Ilona a făcut glume toată seara pe seama mea. „Nu-i nimic, Eszter, nu toată lumea e făcută pentru bucătărie!” spusese atunci, râzând cu sora ei, Margareta. Am plâns în baie după ce au plecat musafirii.
— Ilona, nu mă pricep la pește. Și nici nu vreau să mai încerc. Putem face altceva… — am încercat să-mi păstrez vocea calmă.
— Nu vrei sau nu poți? Eszter, tu nu înțelegi că aici nu e vorba doar despre mâncare? E despre familie! Despre respect! Dacă mama lui Radu ar fi văzut asta…
Radu a încercat să intervină:
— Mamă, las-o pe Eszter. Putem face altceva anul ăsta. Sau gătim împreună…
Ilona l-a întrerupt:
— Nu! Nu e vorba doar de pește! E despre faptul că nu-ți pasă de tradițiile noastre! De când ai venit tu în familie, totul s-a schimbat!
M-am simțit mică, strivită între pereții bucătăriei. Mara s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.
— Mami, eu vreau cozonac de-al tău, nu pește…
Am zâmbit amar. Pentru Mara făceam totul. Dar pentru Ilona niciodată nu era suficient.
Seara a venit cu pași grei. Ilona a trântit ușa camerei ei și nu a mai ieșit până dimineață. Radu a încercat să mă liniștească:
— O să-i treacă. Știi cum e mama…
Dar eu știam că nu era doar despre pește. Era despre control. Despre faptul că niciodată nu eram destul de bună pentru ea. Că orice aș fi făcut, tot nu eram „de-a lor”.
A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilona în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.
— Eszter, tu chiar nu înțelegi cât de mult înseamnă pentru mine să păstrăm tradițiile? Eu am crescut fără mamă. Tot ce am avut au fost mesele astea împreună… Dacă nici tu nu vrei să continui…
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată vedeam dincolo de masca ei dură.
— Ilona… Nu vreau să stric nimic. Dar nici nu pot să trăiesc mereu cu frica de a greși. Poate putem găsi o cale de mijloc.
A oftat adânc.
— Poate ai dreptate… Poate am fost prea dură cu tine.
Am gătit împreună sarmale și cozonac. Mara ne-a ajutat să decorăm bradul. În Ajun, Ilona a adus un platou cu crap prăjit făcut chiar de ea și l-a pus lângă cozonacul meu.
— Să fie pace în casă! — a spus ea încet.
Am ciocnit paharele și am simțit pentru prima dată că poate există loc pentru amândouă în familia asta — cu tradițiile ei și cu fricile mele.
Dar mă întreb: Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptați? Și unde tragem linia între respect și pierderea propriei identități?