Când Copiii Nu Mai Au Nevoie de Noi: Povestea Mariei
— Nu mai vine nimeni la masă, Ionel. Ai observat? Vocea mea răsună în bucătăria prea mare, unde aburii ciorbei se ridică fără să-i pese nimănui. Ionel oftează, își lasă ziarul pe masă și mă privește cu ochii lui blânzi, dar obosiți.
— Maria, copiii au crescut. Au viețile lor. Nu-i putem ține legați de noi.
Știu că are dreptate, dar nu pot să nu simt un gol apăsător. De când a plecat Andreea la Cluj și Mihai s-a mutat cu soția lui la București, casa noastră a devenit un muzeu al amintirilor. Fiecare colț păstrează urme de pași mici, râsete, certuri pentru teme nefăcute și miros de cozonac în Ajun. Acum, totul e tăcere.
Într-o duminică, am încercat să-i adun la masă. Am gătit sarmale, am pus fața de masă bună și am sunat-o pe Andreea:
— Mamă, veniți duminică? Fac sarmale, știu că-ți plac.
A ezitat o clipă.
— Mamă, nu pot… Am mult de lucru la spital. Poate altă dată.
Am simțit cum mi se strânge inima. Mihai a răspuns la fel: „Suntem ocupați, mama. Poate luna viitoare.”
Ionel a încercat să mă consoleze:
— Maria, trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața. Și noi avem nevoie de timp pentru noi.
Dar cum să-mi găsesc rostul când toată viața mea a fost despre ei? Am renunțat la serviciu ca să-i cresc, am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră, am făcut sacrificii pe care nici nu le-au aflat vreodată. Acum, mă simt ca o carte uitată pe un raft prăfuit.
Într-o seară, Ionel m-a găsit plângând în sufragerie.
— Maria, hai să mergem la teatru. Sau la plimbare în parc. Nu putem trăi doar din amintiri.
Am acceptat cu jumătate de inimă. În parc, am văzut alți bătrâni ținându-se de mână. Unii râdeau, alții priveau în gol. M-am întrebat dacă și ei simt același gol ca mine.
Într-o zi, Andreea m-a sunat:
— Mamă, ești bine? Pari tristă în ultima vreme.
Am vrut să-i spun cât de dor îmi e de ea, dar m-am abținut. Nu voiam să-i pun o povară în plus pe umeri.
— Sunt bine, mamă. Să ai grijă de tine.
După ce a închis, m-am uitat la Ionel:
— Oare chiar nu mai au nevoie de noi?
El a zâmbit trist:
— Au nevoie, dar altfel. Nu mai suntem centrul universului lor. Dar încă suntem stelele care le luminează drumul.
Am început să mă gândesc la ce aș putea face pentru mine. Am mers la biblioteca din oraș și am început să citesc din nou romane pe care le abandonasem când copiii erau mici. Am descoperit un club de pictură pentru pensionari și am început să pictez flori și peisaje din copilăria mea.
La început mi-a fost greu să vorbesc cu ceilalți. Toți păreau să aibă același gol în suflet. Dar încet-încet, am început să râdem împreună, să ne povestim viețile și durerile.
Într-o zi, Andreea a venit pe neașteptate acasă. A intrat direct în bucătărie și m-a îmbrățișat strâns:
— Mamă, mi-a fost dor de tine. Știi… chiar dacă nu vin des, te port mereu cu mine.
Am plâns amândouă. Atunci am înțeles că dragostea nu se măsoară în vizite sau telefoane zilnice. Copiii noștri cresc, pleacă, dar rămân mereu parte din noi.
Acum, la 60 de ani, încă mă doare uneori tăcerea casei. Dar am învățat să-mi umplu timpul cu lucruri care îmi aduc bucurie și să-l privesc pe Ionel cu recunoștință pentru că încă suntem împreună.
Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi trăim această durere în tăcere? Cum reușiți voi să vă regăsiți sensul când copiii nu mai au nevoie de voi ca înainte?