Când Bunica a Aflat Că Nepotul Ei Îi Vânează Casa

— Nu-mi vine să cred, Vlad! Cum ai putut să faci asta? Glasul meu răsuna în bucătăria mică a bunicii, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac proaspăt. Bunica stătea la masă, cu mâinile tremurânde strânse pe cana ei veche, iar Vlad, fratele meu mai mare, privea pe fereastră, evitându-mi privirea.

— Marta, nu e ceea ce crezi… încerca el să spună, dar vocea îi era stinsă, ca și cum știa că nu are scuză.

Totul a început cu un telefon primit într-o seară ploioasă de noiembrie. Bunica Maria, femeia care ne crescuse pe amândoi după ce părinții noștri au murit într-un accident de mașină, mă sunase plângând. „Marta, vino repede… nu știu ce să fac…”, îngâima ea printre suspine. Am alergat până la ea, cu inima cât un purice. Am găsit-o stând pe pat, cu o scrisoare mototolită în mână. Era o notificare de la notar: Vlad ceruse să fie trecut pe actul de proprietate al casei.

Nu-mi venea să cred. Vlad fusese mereu copilul preferat al bunicii, cel care primea mereu porția mai mare de prăjitură, cel care era iertat când făcea prostii. Eu eram fata „responsabilă”, cea care trebuia să aibă grijă de toți. Dar niciodată nu m-am gândit că Vlad ar putea să-i facă asta bunicii.

— Vlad, de ce? am întrebat atunci, cu lacrimi în ochi.

— E doar o formalitate, Marta. Casa asta oricum va rămâne în familie. Bunica nu mai poate avea grijă de ea… și eu am nevoie de un loc stabil pentru familie. Tu ai plecat la București, ai viața ta. Eu am rămas aici, nu? spunea el cu o voce rece.

Dar bunica nu era doar o bătrână care nu mai putea avea grijă de casă. Era sufletul nostru, era singura legătură vie cu copilăria și cu părinții noștri pierduți. Casa ei mirosea a busuioc și a amintiri, iar pereții erau plini de fotografii vechi, cu zâmbete largi și ochi luminoși.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Bunica se închisese în ea însăși, nu mai vorbea decât monosilabic și refuza să iasă din casă. Vecinii au început să șușotească: „Ai auzit? Vlad vrea să-i ia casa bătrânei Maria…”. Eu încercam să o liniștesc pe bunica, dar simțeam că orice aș spune nu poate șterge trădarea.

Într-o seară, am găsit-o pe bunica plângând în fața icoanei din colțul camerei.

— Marta, eu am muncit toată viața pentru voi… Am crescut doi copii după ce i-am pierdut pe ai mei… Și acum să ajung să mă tem că rămân fără acoperiș deasupra capului?

Nu știam ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu am fost mai aproape de ea în ultimii ani, prinsă cu serviciul și cu problemele mele din București. Dar niciodată nu mi-a trecut prin minte că fratele meu ar putea fi atât de crud.

Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou. L-am găsit la barul din sat, cu câțiva prieteni vechi.

— Vlad, te rog… Nu vezi cât suferă bunica? Nu poți să-i faci asta!

— Marta, tu nu înțelegi! Eu am rămas aici pentru ea! Tu ai fugit la oraș! Eu am sacrificat totul! Nu merit și eu ceva?

— Nu meriți casa ei cât timp ea trăiește! Nu meriți nimic dacă o faci să sufere!

Discuția s-a terminat cu ușa trântită și cu lacrimi amare. Zilele au trecut greu. Bunica s-a îmbolnăvit; medicul din sat spunea că e doar o răceală, dar eu știam că e inima ei frântă.

Într-o dimineață geroasă de ianuarie, bunica m-a chemat lângă ea.

— Marta, dragă… Să nu-l urăști pe fratele tău. Lumea îl schimbă pe om… Poate dacă n-ar fi fost atâta lipsuri și griji…

Am plâns împreună mult timp. În acea zi am decis să rămân lângă ea cât va avea nevoie de mine. Am început să lucrez de acasă și să o ajut la tot ce avea nevoie. Vlad a venit tot mai rar pe la casă; probabil rușinea sau poate indiferența îl ținea departe.

Când bunica s-a stins, am simțit că s-a rupt ceva definitiv în sufletul meu. La înmormântare, Vlad a venit îmbrăcat la costum nou și a stat în spate, fără să spună nimic. După slujbă, s-a apropiat timid:

— Marta… îmi pare rău…

Nu i-am răspuns. Nu știam dacă pot ierta vreodată ceea ce făcuse.

Casa bunicii a rămas goală mult timp. Am încercat să o vând, dar nu am putut. Prea multe amintiri mă legau de fiecare colț al ei.

Acum stau pe prispa casei și mă gândesc: oare banii și casele merită să distrugem familia? Oare putem ierta trădarea când vine din partea celor pe care îi iubim cel mai mult?

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…