Când boala bate la ușă: Între datorie și limitele sufletului

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea mamei răsună ascuțit din dormitor, iar eu, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, simt cum inima mi se strânge ca o frunză uscată. E a treia oară azi când mă strigă. Mă ridic încet de pe scaun, încercând să-mi ascund oboseala, dar pașii mei grei trădează totul. Înainte să intru, trag aer adânc în piept și încerc să-mi pun un zâmbet pe față.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — întreb, deși știu deja răspunsul. Boala asta nemiloasă îi macină trupul și răbdarea, iar eu mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire.

Mama mă privește cu ochii ei mari, odinioară vioi, acum tulburi de suferință și frică. — Nu pot să mă ridic. Mă dor toate. De ce mi se întâmplă mie asta? — vocea îi tremură, iar eu simt cum furia și neputința îmi urcă în gât ca o lavă.

Nu-i spun că și eu mă întreb același lucru. De ce nouă? De ce acum, când abia reușisem să-mi pun viața în ordine? Aveam un job stabil la editura din oraș, un apartament micuț în cartierul Militari și visam la o vacanță în Grecia. Dar totul s-a năruit într-o zi de martie, când medicul ne-a spus sec: „Doamna Popescu are scleroză multiplă. Boala va avansa.”

De atunci, zilele mele s-au transformat într-un carusel de drumuri la spital, rețete, injecții și nopți nedormite. Tata a murit acum șapte ani, iar fratele meu, Radu, e plecat în Germania. Suntem doar noi două. Și eu nu mai știu cine sunt.

— Maria, nu vreau să te chinui cu mine… — oftează mama, dar știu că are nevoie de mine mai mult ca oricând.

— Nu mă chinui, mamă. Suntem împreună în asta — îi spun, dar mintea mea urlă: „Nu mai pot! Am nevoie de o pauză!”

Seara, când adoarme, mă strecor pe balcon și plâng în tăcere. Privesc luminile blocurilor din jur și mă simt prizonieră într-o viață care nu mai e a mea. Prietenele mele au copii, cariere, vacanțe. Eu am pastile, programări la doctor și o listă nesfârșită de griji.

Uneori îl sun pe Radu. — Nu pot veni acasă acum, Maria. Am proiecte la muncă… — îmi spune mereu același lucru. Îl urăsc pentru libertatea lui și îl invidiez pentru că poate fugi.

Într-o zi, după ce am schimbat lenjeria și am spălat vasele, mama mă privește lung:

— Ți-ai pierdut zâmbetul, fata mea. Nu vreau să te văd așa…

Mă așez lângă ea pe pat și îi iau mâna în palmă:

— Mamă, nu știu cum să fac să fie bine pentru amândouă…

— Poate ar trebui să te gândești și la tine. Să-ți vezi de viața ta…

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice reproș. Cum să aleg între ea și mine? Cum să-mi permit să fiu fericită când ea suferă?

Într-o seară de toamnă, primesc un mesaj de la Ana, prietena mea din liceu: „Hai la film! Ai nevoie să ieși din casă.” Ezit mult. Dacă se întâmplă ceva cât lipsesc? Dacă are nevoie de mine?

Îi spun mamei despre invitație. Se uită la mine cu ochii umezi:

— Du-te, Maria. Meriți o pauză.

Merg la film cu inima strânsă. Râd la glumele Anei, dar gândul îmi fuge mereu acasă. Când ajung înapoi, mama doarme liniștită. Îmi dau seama că lumea nu s-a prăbușit pentru că am lipsit două ore.

Încep să-mi permit mici momente pentru mine: o cafea cu o colegă, o plimbare prin parc. Vinovăția nu dispare, dar învăț să trăiesc cu ea.

Într-o zi, Radu mă sună:

— Maria, am vorbit cu o asistentă care poate veni câteva ore pe zi. Vrei să încercăm?

Simt cum mi se rupe un nod din piept. Poate nu trebuie să fac totul singură.

Mama acceptă cu greu ajutorul străinului. Se teme că o voi abandona. Dar îi promit că nu plec nicăieri.

Cu timpul, găsesc un echilibru fragil între datoria față de ea și grija față de mine însămi. Învăț că iubirea nu înseamnă sacrificiu total și că nu pot turna dintr-un vas gol.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima grea de vinovăție. Dar dimineața mă uit în oglindă și îmi spun: „Astăzi voi avea grijă și de mine.”

Oare câți dintre noi trăim cu această povară nevăzută? Unde se termină datoria față de cei dragi și unde începe dreptul nostru la fericire?