Când am spus prima dată „nu” mamei mele: Povestea unei libertăți dureroase

— Ioana, nu mă lăsa singură cu toate astea! Ai auzit? Ioana!
Vocea mamei răsuna prin telefon, ascuțită, încărcată de reproșuri și disperare. Mâinile îmi tremurau pe ecranul rece al telefonului. Eram în bucătăria mică a garsonierei din Brașov, cu geamul deschis spre zgomotul orașului, dar în urechi aveam doar ecoul satului meu, Voivodeni, și al mamei care nu știa să ceară ajutor altfel decât prin porunci.

— Mamă, nu pot acum. Am seminar. Trebuie să închid.
— Ioana, nu mă lăsa! Ioana!

Am apăsat pe butonul roșu. Pentru prima dată în viață am spus „nu”. Pentru prima dată am ales să mă pun pe mine pe primul loc. Și pentru prima dată am simțit că mă prăbușesc sub greutatea propriei decizii.

M-am așezat pe podeaua rece, cu genunchii la piept. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. În minte mi se derulau imagini cu mama: cum mă trezea la cinci dimineața să mulgem vacile, cum îmi punea mâncare în traistă când plecam la școală, cum îmi spunea mereu că „fetele cuminți nu-și lasă familia la greu”.

Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu fata care tace și face ce i se spune. Nu mai voiam să fiu „copilul bun” care renunță la visele lui pentru liniștea altora.

La oraș, totul părea posibil. Facultatea de Litere era lumea mea nouă, unde nimeni nu știa cine sunt și de unde vin. Colegele mele, Ana și Sorina, râdeau de accentul meu ardelenesc, dar mă luau cu ele la cafenele și proteste. Aici puteam să port blugi rupți și să citesc poezii interzise acasă.

Dar satul nu mă lăsa să plec cu totul. În fiecare duminică, mama mă suna și îmi amintea că tata e bolnav, că fratele meu, Radu, nu se descurcă la școală fără mine, că bunica plânge după mine. Mă simțeam vinovată pentru fiecare zâmbet pe care îl aveam aici.

Într-o seară, după seminar, Ana m-a întrebat:
— Ioana, tu de ce nu vrei niciodată să ieși cu noi sâmbăta?
Am ezitat. Cum să-i explic că sâmbăta era ziua când trebuia să sun acasă și să ascult toate necazurile familiei?
— Am treabă… trebuie să vorbesc cu ai mei.
Ana a dat din umeri:
— Ești majoră, nu? Poate ar trebui să trăiești și pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Am visat că mă întorc acasă și mama mă ceartă că am uitat cine sunt. M-am trezit plângând.

A doua zi, am primit un mesaj de la Radu: „Ioana, mama e supărată rău pe tine. Zice că te-ai schimbat.”
Am simțit un gol în stomac. Ce înseamnă să te schimbi? Să vrei altceva decât ce ți s-a spus toată viața?

În weekend-ul următor am decis să nu mai sun acasă. Am ieșit cu Ana și Sorina în Piața Sfatului. Am râs, am dansat, am băut bere la halbă și am simțit pentru prima dată libertatea adevărată: aceea de a nu da socoteală nimănui.

Dar duminică seara, când am intrat în cameră și am văzut cele 12 apeluri pierdute de la mama, inima mi s-a strâns ca într-o menghină. Am sunat-o tremurând.
— Unde ai fost? De ce nu răspunzi? Dacă pățeai ceva? Dacă murea tata?
Am încercat să-i explic că am avut nevoie de timp pentru mine.
— Pentru tine? Dar noi ce suntem? Străini?

Am închis ochii și am inspirat adânc.
— Mamă, te rog… Am nevoie să trăiesc și eu viața mea.
— Viața ta? Fără noi? Asta vrei?

Nu știam ce să răspund. Nu voiam să aleg între ei și mine. Dar nici nu mai puteam trăi doar pentru alții.

În următoarele luni, conflictul a crescut ca o rană care nu se vindecă. Mama mă suna tot mai rar, dar când o făcea era doar ca să-mi amintească cât de mult îi lipsesc și cât de egoistă sunt. Tata nu vorbea deloc cu mine. Radu îmi trimitea mesaje scurte: „Ești bine?” sau „Mama plânge iar.”

Într-o zi, la cursul de literatură română contemporană, profesoara ne-a pus să scriem un eseu despre libertate. Am scris despre satul meu, despre mama mea și despre primul „nu” spus cu voce tare. Când am citit eseul în fața clasei, am plâns. Ana m-a îmbrățișat strâns.
— Ești curajoasă, Ioana.
Dar eu nu mă simțeam curajoasă. Mă simțeam vinovată.

În vacanța de vară m-am întors acasă. Satul era neschimbat: ulițele pline de praf, mirosul de fân proaspăt cosit, vecinele care mă priveau pieziș. Mama m-a întâmpinat cu brațele încrucișate.
— Ai venit… Cât stai?
— Două zile.
— Atât? Atunci nici nu te mai apuca de nimic.

Am încercat să-i explic că am examene, că trebuie să lucrez la bibliotecă ca să-mi plătesc chiria. Nu a vrut să audă.
— Toate astea n-au valoare dacă uiți cine ești.

În noaptea aceea am stat pe prispă cu Radu.
— Tu ce ai face dacă ai putea pleca?
El a zâmbit trist:
— N-aș avea curajul tău.

Când am plecat din nou spre Brașov, mama nici nu s-a uitat la mine. Am plâns tot drumul cu autocarul.

Acum sunt în anul trei și încă mă lupt cu vinovăția asta care nu mă lasă niciodată liberă cu adevărat. Încerc să-mi construiesc viața mea aici, dar o parte din mine rămâne mereu acolo, în satul unde am spus prima dată „nu”.

Oare poți fi tu însuți fără să rănești pe cei care te-au crescut? Sau libertatea vine mereu cu un preț pe care trebuie să-l plătești în singurătate?