Când am renunțat să-mi mai rad picioarele: Povestea unei alegeri care a zguduit familia mea

— Veronica, iar ai ieșit din casă așa? Fără să te gândești la ce zice lumea? Vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde mirosul de cafea proaspătă se amestecă cu tensiunea din aer. Mă uit la ea, la sprâncenele ridicate și la privirea care nu acceptă răspunsuri. Îmi trag mânecile tricoului mai sus, lăsând la vedere părul de la subraț, ca un gest de sfidare, dar și de vulnerabilitate.

— Da, mamă, așa am ieșit. Nu vreau să mă mai ascund. Nu vreau să mă mai doară pielea de la lama aia nenorocită.

Tata, care citește ziarul la masă, oftează adânc. — Fata tatii, nu te recunosc. Pe vremea noastră, femeile aveau grijă de ele…

— Și acum avem grijă de noi, doar că altfel! îi răspund, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când avem discuția asta. De când am decis să nu mă mai rad, fiecare zi e o luptă cu privirile celor din jur, cu glumele colegilor de la birou, cu șoaptele vecinelor care mă măsoară din cap până-n picioare când urc scările blocului.

Totul a început într-o seară de vară, când am simțit că nu mai pot. Mă uitam la pielea mea iritată, la firele crescute sub piele și la oboseala care mă cuprindea de fiecare dată când trebuia să mă pregătesc pentru „a arăta bine”. Am pus lama jos și am simțit o eliberare pe care nu o pot descrie. Dar n-am știut atunci că libertatea asta vine cu un preț.

La birou, colega mea, Simona, a fost prima care a observat.

— Veronica, ai uitat ceva dimineața? mi-a șoptit râzând, aruncând o privire spre picioarele mele.

— Nu am uitat nimic. Așa vreau eu să fiu.

A râs și a dat ochii peste cap. Apoi au început glumele: „Uite-o pe Veronica, feministă până-n vârful firelor de păr!” sau „Sper că nu gătești cu mâinile alea păroase!”

Am încercat să nu le bag în seamă. Dar fiecare remarcă era ca o piatră aruncată în fereastra sufletului meu. Când am ajuns acasă și i-am povestit surorii mele, Irina, ea a ridicat din umeri.

— Ce-ți pasă? Dacă tu te simți bine așa… Dar să știi că lumea nu o să te lase în pace. Știi cum sunt oamenii aici.

Știam. În orașul nostru mic din Moldova, orice pas în afara normei e taxat imediat. La magazin, vânzătoarea s-a uitat lung la mine când i-am întins banii.

— Fata mamii, dar nu te doare să umbli așa?

— Nu mă doare deloc. M-ar durea mai tare să nu fiu eu însămi.

Acasă însă era cel mai greu. Mama încerca să mă convingă cu orice preț:

— O să rămâi singură! Ce bărbat vrei să te ia așa?

— Mamă, dacă un bărbat nu mă vrea pentru că am păr pe picioare, atunci nu e bărbatul potrivit pentru mine!

Tata tăcea și se uita pe fereastră. Într-o seară, după ce mama a ieșit din cameră supărată, s-a apropiat de mine.

— Veronica, eu te iubesc orice-ai face. Dar să știi că lumea e rea. Să nu plângi dacă o să-ți fie greu.

Am plâns totuși. Am plâns când am văzut cum prietenele mele evitau să mă cheme la ieșiri „ca să nu se facă de râs”. Am plâns când am citit comentariile răutăcioase la poza pe care am postat-o pe Facebook cu picioarele mele goale și naturale: „Ești scârbos!”, „Du-te înapoi în peșteră!”

Dar am plâns și de bucurie când o fată necunoscută mi-a scris: „Mulțumesc că ai avut curajul ăsta! Și eu vreau să încerc.”

Au trecut luni de zile și încă mă lupt cu prejudecățile. La Paște, când ne-am strâns toți la masă, bunica s-a uitat lung la mine și a zis:

— Pe vremea mea nu era voie așa ceva. Dar dacă tu ești fericită…

Mama s-a înmuiat puțin atunci. Mi-a adus o felie de cozonac și mi-a șoptit:

— Să nu uiți niciodată cine ești.

Nu uit. Sunt Veronica și sunt femeia care a ales să fie liberă chiar dacă asta înseamnă să fie judecată. Sunt femeia care își iubește corpul așa cum e el și care vrea ca fiica ei — dacă va avea una — să crească fără rușine față de propriul corp.

Mă întreb uneori: cât de mult suntem dispuși să suferim doar ca să fim acceptați? Și cât curaj ne trebuie ca să ne acceptăm pe noi înșine înaintea tuturor celorlalți?