Când am răspuns la telefonul prietenei mele și am auzit vocea soțului meu…

— „Bună, iubito! Ai ajuns acasă?”

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji, iar telefonul aproape că mi-a căzut din mână. Nu era vocea prietenei mele, Irina, pe care o așteptam să răspundă la telefonul ei, ci vocea caldă și familiară a soțului meu, Mihai. Am rămas fără aer, cu inima bătând nebunește în piept. Am închis ochii pentru o secundă, sperând că poate am auzit greșit. Dar nu, era el. Soțul meu, cel cu care împărțisem ultimii doisprezece ani din viață, cel cu care credeam că am construit o familie solidă.

— „Alo? Ești acolo?” a continuat el, cu aceeași voce blândă pe care o folosea doar cu mine.

Am închis telefonul fără să spun nimic. Irina s-a întors din bucătărie cu două cești de cafea și un zâmbet larg pe față.

— „Ce s-a întâmplat? Ești palidă ca varul!”

Nu știam ce să spun. M-am uitat la ea, la ochii ei mari și sinceri, la mâinile care tremurau ușor când mi-a întins cafeaua. Oare chiar era sinceră? Oare totul fusese o minciună? M-am ridicat brusc de pe canapea și am început să mă plimb prin cameră.

— „Cine te-a sunat?” am întrebat, încercând să-mi controlez vocea.

Irina a părut surprinsă pentru o clipă, dar și-a revenit rapid.

— „Ah, cred că era o ofertă de la bancă. Nu am răspuns.”

Minciuna ei a fost ca un cuțit răsucit în rană. Am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine, ca un vârtej care amenința să mă înghită.

— „Nu era banca. Era Mihai.”

A tăcut. Pentru prima dată în toți anii de când o cunoșteam, nu a mai avut replică. S-a uitat în jos, rușinată, și a început să plângă încet.

— „Îmi pare rău… n-am vrut să afli așa…”

Totul s-a prăbușit în jurul meu. Am ieșit din apartamentul ei fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Îmi aminteam fiecare moment petrecut cu Mihai: vacanțele la mare, serile liniștite în fața televizorului, certurile mărunte care păreau atât de importante atunci. Cum de nu mi-am dat seama? Cum am putut fi atât de oarbă?

Ajunsă acasă, Mihai mă aștepta în sufragerie. Avea privirea aceea vinovată pe care o recunoști imediat când cineva ascunde ceva.

— „Trebuie să vorbim,” i-am spus cu voce stinsă.

A încercat să nege la început. Apoi, când i-am spus ce s-a întâmplat, a cedat. A recunoscut totul: relația cu Irina dura de aproape un an. Se simțea neînțeles, singur, iar eu eram mereu ocupată cu serviciul și copiii.

— „Nu voiam să te rănesc… N-am știut cum să-ți spun…”

Am izbucnit:

— „Ai ales să mă minți! Să-mi trădezi încrederea! Și nu doar pe mine… copiii noștri? Ce le vei spune lor?”

Mihai a tăcut. Știa că nu există scuză pentru ce făcuse. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la pozele noastre de familie, la desenele copiilor lipite pe frigider, la verigheta de pe degetul meu. Totul părea o farsă crudă.

A doua zi dimineață, copiii au simțit că ceva nu e în regulă. Maria, fetița noastră de opt ani, m-a întrebat:

— „Mami, de ce plângi?”

Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că orice s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă ea și fratele ei. Dar nu știam cum să le explic că lumea lor se va schimba pentru totdeauna.

Au urmat zile și nopți de discuții aprinse cu Mihai. El voia să rămânem împreună „de dragul copiilor”. Eu nu mai puteam trăi cu minciuna. Mama mea m-a certat:

— „Toți bărbații greșesc! Nu poți arunca totul la gunoi pentru o aventură!”

Dar eu nu mai eram aceeași femeie ca înainte. Nu mai puteam avea încredere nici în Mihai, nici în Irina — cea pe care o considerasem sora mea.

Prietenii comuni au început să mă evite. Unii spuneau că exagerez, alții mă compătimeau pe la colțuri. La serviciu abia mă puteam concentra; șeful meu, domnul Popescu, mi-a sugerat să-mi iau câteva zile libere.

Într-o seară târzie, după ce copiii adormiseră, am stat singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față. M-am gândit la toate femeile din România care trec prin astfel de trădări și aleg să tacă „pentru binele familiei”. Dar eu nu mai puteam tăcea.

Am decis să divorțez. A fost cea mai grea decizie din viața mea, dar și cea mai eliberatoare. Mihai a plecat din casă; copiii au suferit mult la început, dar încet-încet ne-am găsit ritmul nostru nou.

Irina a încercat să mă caute după câteva luni. Mi-a scris un mesaj lung în care își cerea iertare și spunea că îl iubește pe Mihai cu adevărat. N-am putut să-i răspund — nu încă.

Acum sunt singură pentru prima dată după mulți ani. Încerc să mă regăsesc printre ruinele vechii mele vieți. Încerc să fiu o mamă bună pentru copiii mei și să nu las amărăciunea să-mi otrăvească sufletul.

Uneori mă întreb: Cum ar fi fost dacă n-aș fi răspuns la acel telefon? Dar oare câte dintre noi trăim ani întregi într-o minciună doar pentru că ne e frică să aflăm adevărul?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?