Când am plecat de acasă cu o singură valiză – Mărturia unei femei din România

— Nu mai pot, mama, nu mai pot! — vocea lui Vlad tremura, iar ochii lui mari, căprui, se umpluseră de lacrimi. Era ora cinci dimineața și ploaia bătea în geamurile vechi ale casei noastre din satul Călinești. Din camera cealaltă se auzea sforăitul greu al lui Ilie, bărbatul cu care am împărțit douăzeci de ani de viață, dar și douăzeci de ani de frică.

Mi-am strâns fiul la piept și am simțit cum inima îmi bate nebunește. Îmi venea să urlu, dar nu aveam voie să fac zgomot. Dacă Ilie se trezea, totul era pierdut. Am luat valiza veche, aceea pe care o păstrasem ascunsă sub pat, și am pus în ea câteva haine, actele și poza cu mama mea, Dumnezeu s-o ierte. Vlad m-a ajutat să trag fermoarul, iar mâinile îi tremurau la fel ca ale mele.

— Hai, Vlad, acum! — am șoptit printre dinți. Am ieșit pe ușa din spate, pe lângă cotețul găinilor, cu pași mici și repezi. Câinele a lătrat scurt, dar apoi s-a liniștit când m-a recunoscut. Am ajuns la șosea și am așteptat autobuzul spre oraș. În timp ce ploaia ne uda părul și hainele subțiri, Vlad mă strângea tare de mână.

— O să fie bine, mama? — m-a întrebat el cu vocea stinsă.

Nu știam ce să-i răspund. În mintea mea se amestecau amintiri cu Ilie beat, urlând la noi pentru orice fleac, cuvinte grele care mă urmăreau și noaptea: „Ești o proastă! N-ai să fii niciodată bună de nimic!” Îmi aminteam cum vecina, tanti Florica, mă privea cu milă când mă vedea cu ochii umflați sau cu vânătăi ascunse sub mâneci lungi. Știa toată lumea din sat ce se întâmplă la noi acasă, dar nimeni nu zicea nimic. „Așa e la țară”, îmi spunea mama când era încă în viață. „Femeia rabdă.”

Dar eu nu mai puteam răbda. Nu după ce Vlad a început să plângă în fiecare seară și să se teamă să vină acasă de la școală. Nu după ce am simțit că mă pierd pe mine însămi cu fiecare zi care trecea.

Când am ajuns la gară în oraș, am simțit pentru prima dată un fel de libertate amestecată cu groază. Aveam doar o valiză și pe Vlad. Niciun ban pus deoparte — Ilie controla totul — doar speranța că sora mea, Mariana, ne va primi la ea pentru câteva zile.

— Ce-ai pățit, soră? — a întrebat Mariana când ne-a văzut la ușă, uzi leoarcă și obosiți.

— Am plecat… Nu mai pot — am spus atât de încet încât aproape nu m-am auzit nici eu.

Mariana ne-a primit fără întrebări. Ne-a dat haine uscate și ne-a făcut ceai cald. Vlad a adormit pe canapea cu capul în poala mea. Eu nu am putut dormi deloc în noaptea aceea. M-am gândit la ce va urma: cum va reacționa Ilie când va vedea că am dispărut? Ce vor spune vecinii? Ce va zice preotul? Dar cel mai tare mă durea gândul că poate Vlad nu va avea niciodată o copilărie normală.

A doua zi dimineață, telefonul a început să sune fără oprire. Era Ilie. Am lăsat telefonul să sune până s-a oprit. Apoi au început mesajele: „Unde ești? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? O să te găsesc!”

Mariana m-a luat de mână:

— Nu te întorci la el! Ai auzit? Nu te întorci!

Am început să plâng în hohote. Nu mai plânsesem așa de ani de zile. M-am simțit mică și neputincioasă ca un copil pedepsit.

În zilele următoare, zvonurile au ajuns repede în sat. Tanti Florica i-a spus Marianei că lumea vorbește: „Cică ai fugit cu alt bărbat! Cică ai lăsat copilul fără tată!” Nimeni nu vorbea despre pumnii lui Ilie sau despre serile în care stăteam ascunși în pod ca să nu ne găsească.

Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă în oraș. La supermarket nu aveau nevoie decât de casierițe cu experiență. La curățenie mi-au spus că sunt prea bătrână pentru ritmul lor. Într-un final, am găsit ceva la o brutărie mică unde patroana, doamna Lidia, m-a privit lung și mi-a spus:

— Știu cum e să o iei de la capăt. Și eu am trecut prin asta.

Acolo am început să simt că poate există speranță. Vlad mergea la școală și încet-încet a început să zâmbească din nou. Dar fiecare zi era o luptă: cu rușinea, cu lipsurile, cu privirile celor care știau povestea noastră doar din bârfe.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Ilie pe stradă. Era beat și urla după mine:

— Te-ai făcut de râs! Te-ai făcut de râs!

Am trecut pe lângă el fără să-i răspund. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la Vlad cum doarme liniștit pentru prima dată după mult timp. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău fugind. Dacă nu cumva i-am distrus copilului meu viața doar ca să scap eu.

Dar apoi mi-am adus aminte de toate serile în care ne rugam să nu vină Ilie acasă beat. De toate diminețile în care mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam.

Acum sunt aici, într-o garsonieră micuță din oraș, cu un job modest și un copil care începe să-și recapete curajul. Nu știu dacă lumea mă va ierta vreodată sau dacă eu însămi mă voi ierta complet.

Dar mă întreb: câte femei mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Și oare chiar putem începe o viață nouă după ce toată lumea ne-a judecat deja?