Când am devenit o povară: Confesiunea unei soacre românce

— Viorica, te rog, nu mai pune sare în ciorbă! Ana a spus-o pe un ton care m-a făcut să mă opresc cu lingura în aer, ca și cum aș fi fost prinsă furând. M-am uitat la ea, la fiul meu Radu, care stătea cu ochii în telefon, și am simțit cum o căldură ciudată mi se urcă în obraji. Era a treia oară săptămâna asta când îmi atrăgea atenția pentru ceva mărunt. Am lăsat lingura jos, încercând să-mi maschez tremurul mâinilor.

Nu știu când s-a schimbat totul. Când Radu era mic, eram doar noi doi, după ce tatăl lui a plecat într-o zi și nu s-a mai întors. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic, am renunțat la visele mele pentru ca el să le poată avea pe ale lui. Când a venit acasă cu Ana, o fată frumoasă, cu ochi verzi și râs cristalin, am simțit că mi se deschide o nouă lume. Am primit-o cu brațele deschise, i-am dat cheia de la casă, am gătit pentru ei, am făcut tot ce am crezut că trebuie să fac o mamă bună.

Dar, încet-încet, am început să simt că nu mai am loc. Ana își dorea intimitate, iar Radu, prins între noi, nu știa cum să împace lucrurile. „Mamă, poate ar fi mai bine să nu mai vii în fiecare zi,” mi-a spus într-o seară, cu voce joasă, evitându-mi privirea. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eu, care îi aduceam borcane cu zacuscă și plăcinte calde, devenisem un musafir nepoftit în propria familie.

Într-o duminică, am venit cu cozonac, așa cum făceam mereu. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat la Radu, dar nu a răspuns. Am stat pe bancă în fața blocului, cu cozonacul în poală, privind cum trec oamenii pe lângă mine. Mă simțeam invizibilă. După o oră, i-am văzut ieșind din bloc, ținându-se de mână, râzând. M-au văzut și ei. Ana a schițat un zâmbet, Radu s-a uitat în altă parte. „Mamă, ieșim puțin, ne vedem altă dată, bine?”

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea prezentă, poate am sufocat. Dar cum să nu fiu acolo pentru copilul meu? Cum să nu vreau să-i ajut, să le fiu sprijin? Am început să mă retrag, să nu mai sun, să nu mai merg neinvitată. Casa mea era tot mai goală, iar zilele tot mai lungi. Prietenele mele râdeau: „Lasă-i, Viorico, așa-s tinerii! O să vină ei la tine când or avea nevoie!” Dar nu veneau. Nici măcar de sărbători.

În Ajunul Crăciunului, am făcut sarmale și am așteptat. Am pus masa pentru trei, deși știam că nu vor veni. La miezul nopții, am primit un mesaj de la Radu: „Crăciun fericit, mamă!” Atât. Am plâns în fața bradului, cu poza lui de când era mic în mână. Mă simțeam ca o umbră a ceea ce fusesem odată.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ana. „Viorica, aș vrea să vorbim.” Am simțit un nod în gât. Am mers la ei, cu inima cât un purice. Ana m-a privit direct în ochi: „Știu că vrei să ne ajuți, dar avem nevoie de spațiu. Nu vrem să te rănim, dar simțim că nu putem respira.” Radu era tăcut, cu ochii în podea. Am încercat să le explic că nu vreau decât să fiu aproape, că nu știu altfel. Dar cuvintele mele păreau să se lovească de un zid.

Am plecat de acolo cu pași grei. Pe drum, m-am gândit la mama mea, cum mă certa că nu-i scriu destul, cum mă simțeam vinovată că nu-i răspund la telefon. Oare așa se simțea și ea? Oare așa se simt toate mamele când copiii lor cresc și nu mai au nevoie de ele?

Au trecut luni. Am început să mă ocup de mine, să merg la biserică, să citesc, să ies cu vecinele la plimbare. Dar golul din suflet nu se umplea. Într-o zi, Radu m-a sunat: „Mamă, Ana e însărcinată.” Am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Oare mă vor lăsa să fiu parte din viața nepotului meu? Sau voi fi doar o fotografie pe perete?

Când s-a născut Maria, am mers la spital cu un buchet de flori. Ana m-a privit obosită, dar mi-a zâmbit. „Viorica, vrei să o ții în brațe?” Am luat-o pe Maria și am simțit că viața mea capătă din nou sens. Dar totul era fragil, ca un fir de ață.

Acum, stau în fața ferestrei, privind cum se joacă copiii în parc. Mă întreb dacă voi reuși vreodată să repar ceea ce s-a rupt între noi. Oare există o cale de mijloc între dorința de a fi aproape și nevoia lor de libertate? Oare toate mamele ajung, la un moment dat, să se simtă de prisos?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar nu pot să nu mă întreb: cât de mult trebuie să te retragi ca să nu devii o povară pentru cei pe care îi iubești cel mai mult?