Când am devenit mai mult decât bunica: Povestea unei mame între două generații

— Mamă, te rog, nu-i spune nimic lui Vlad. E doar o perioadă mai grea, o să treacă, îmi șoptește Ana, cu ochii roșii de plâns, în timp ce își strânge halatul pe lângă trupul subțire. E trecut de miezul nopții și în apartamentul lor din Militari domnește o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele lui Luca din camera alăturată.

Nu știu dacă să mă simt onorată sau speriată că fiica mea are nevoie de mine la 58 de ani, după ce am crescut-o singură și am crezut că am făcut tot ce era omenește posibil ca să nu-i lipsească nimic. Dar când m-a sunat săptămâna trecută, vocea ei era atât de stinsă încât am lăsat totul baltă la Buzău și am venit la București cu primul tren. „E doar pentru o săptămână, mamă, să mă ajuți cu Luca. Sunt epuizată.”

Prima zi a trecut ca un vis urât. Luca, la cei cinci ani ai lui, e un copil tăcut, cu ochii mari și triști. Nu se joacă, nu râde, nu cere nimic. Se uită la mine ca la o străină, deși până acum câteva luni veneam aproape lunar în vizită. Ana e mereu pe fugă: serviciu, gătit, spălat, teme cu Luca. Vlad, ginerele meu, vine târziu acasă și nu schimbă mai mult de două vorbe cu nimeni.

În a treia seară, îl aud pe Vlad ridicând vocea la Ana. Nu înțeleg totul, dar cuvintele „nu faci nimic bine”, „nu ești în stare”, „de ce nu poți fi ca alte femei?” mă lovesc ca niște palme peste față. Îmi vine să intru peste ei și să-l iau la rost pe Vlad, dar mă opresc. Îmi aduc aminte de tata și de cum mama tăcea mereu când el ridica tonul. Am jurat că eu nu voi lăsa niciodată așa ceva să se întâmple fiicei mele.

A doua zi dimineață, Ana are ochii umflați și evită să mă privească. Îi pun o cană cu ceai pe masă și încerc să deschid subiectul:

— Ana, ce se întâmplă între voi? Nu-mi spune că e doar oboseala…

Ea oftează adânc și își freacă mâinile nervos:

— Mamă, nu vreau să te implic. Vlad e stresat la muncă… Eu nu mai fac față cu Luca… Poate e vina mea că nu știu să-l cresc.

— Nu vorbi prostii! Niciodată să nu crezi că e vina ta! îi spun mai aspru decât aș fi vrut.

Luca intră în bucătărie și se uită la noi speriat. Îl iau în brațe și simt cât e de fragil. Îmi vine să plâng.

În zilele următoare încerc să-l apropii pe Luca. Îi citesc povești, îl scot în parc, îi fac clătite. Într-o după-amiază îl aud spunând încet:

— Bunico, dacă sunt cuminte, tata nu mai țipă la mami?

Mă opresc din amestecat în aluat și simt cum mi se strânge inima. Ce copil de cinci ani ar trebui să-și pună astfel de întrebări?

Seara îl găsesc pe Vlad în sufragerie, cu o bere în mână și privirea pierdută în televizor.

— Vlad, pot să vorbesc cu tine?

Se uită la mine iritat:

— Dacă e despre Ana sau Luca, nu cred că e treaba dumneavoastră.

Îmi mușc buza ca să nu izbucnesc.

— Ba da, Vlad. E treaba mea când văd că fata mea suferă și nepotul meu tace de frică.

El oftează și dă din umeri:

— Toate femeile exagerează. Ana e prea sensibilă. Eu muncesc pentru toți și nimeni nu mă apreciază.

Îmi dau seama că orice aș spune acum ar fi inutil. Mă retrag în camera mea și plâng în pernă ca o adolescentă.

În noaptea aceea visez că Ana are din nou șapte ani și vine acasă cu genunchii juliți. O iau în brațe și îi spun că totul va fi bine. Dar acum nu mai sunt sigură că pot repara ceva.

A doua zi îi propun Anei să mergem împreună la un psiholog de familie. Se uită la mine ca la o nebună:

— Mamă, dacă află Vlad… O să spună că sunt nebună! Și dacă mă dă afară?

— Atunci vii cu Luca la mine la Buzău! îi spun hotărât.

Ana începe să plângă în hohote:

— Nu pot… Nu pot să-l las! Poate chiar eu sunt problema…

Îmi dau seama cât de adâncă e rana ei. Cât de mult a ajuns să creadă că nu merită nimic bun.

În zilele următoare încerc să fiu cât mai prezentă pentru Luca. Îl țin în brațe când adoarme, îi spun povești inventate despre eroi care salvează mame triste. Într-o seară îl aud spunând în somn: „Să nu pleci, bunico…”

În ultima zi înainte să plec, Ana mă întreabă cu voce stinsă:

— Mamă… Tu ai fi avut curajul să pleci dacă erai în locul meu?

Nu știu ce să-i răspund. M-am sacrificat toată viața pentru ea, dar niciodată n-am avut curajul să-mi trăiesc viața pentru mine.

Când urc în tren spre Buzău, mă uit pe geam și simt un gol imens în suflet. Oare am făcut destul? Oare cât de mult putem interveni în viața copiilor noștri fără să-i rănim mai tare?

Poate că uneori dragostea de mamă nu ajunge… Sau poate că trebuie doar să avem curajul să spunem adevărul atunci când doare cel mai tare.

Voi ce ați face dacă ați vedea că familia copilului vostru se destramă sub ochii voștri? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul fiecăruia la propriile greșeli?