Când am aflat că tata nu mai are mult de trăit, am făcut imposibilul să-i împlinesc visul

— Vlad, vino puțin la mine, te rog, vocea mamei răsuna ciudat de stinsă din sufragerie. Am lăsat mingea de baschet jos, cu palmele încă transpirate, și am intrat în cameră. Tata stătea pe canapea, cu ochii pierduți pe geam, iar mama avea lacrimi în ochi. Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Vlad, trebuie să vorbim serios, a spus tata, încercând să zâmbească. Am simțit că urmează ceva rău. — Am fost la doctor… și… nu mai am mult. Poate câteva luni, poate mai puțin. Cancerul s-a extins.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Nu puteam să cred. Tata, omul care mă învățase să joc baschet, care nu lipsea de la niciun meci, care mă certa când nu învățam, dar mă și îmbrățișa când plângeam, nu mai avea să fie acolo. — Nu, nu, nu, am început să repet, cu vocea tremurândă. — Vlad, ascultă-mă, a spus el, punându-mi mâna pe umăr. Nu vreau să plângi. Vreau să te bucuri de timpul ăsta cu mine. Și… dacă aș avea un singur vis, ar fi să te văd jucând într-o finală. Să te văd acolo, pe teren, luptând până la capăt.

Am simțit cum mă sufoc. Sezonul de baschet se terminase. Nu mai era nicio finală, niciun meci important. Am ieșit din cameră, am fugit pe scări și am început să plâng în hohote în curte. Nu știam ce să fac. Cum să-i împlinesc visul? În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, gândindu-mă la toate momentele cu tata: cum mă învăța să arunc la coș, cum mă certa când chiuleam de la antrenamente, cum îmi spunea că trebuie să fiu un luptător.

Dimineața, am luat o decizie. Nu contează cât de imposibil pare, trebuie să-i împlinesc visul. Am pus mâna pe telefon și am început să sun colegii de echipă. — Băi, Radu, trebuie să facem un meci. Pentru tata. O finală, orice. — Vlad, ești nebun? Sezonul s-a terminat, sala e închisă, nu avem voie… — Nu mă interesează! Trebuie să facem ceva! Pentru tata!

Am sunat pe toată lumea: antrenorul, directorul școlii, chiar și pe primarul orașului. Toți mă priveau ca pe un nebun, dar când le-am spus povestea, am văzut cum li se schimbă privirea. — Vlad, o să încercăm să te ajutăm, mi-a spus antrenorul, cu vocea tremurândă. — O să vorbesc cu directorul, poate găsim o soluție.

În 48 de ore, am reușit imposibilul. Sala de sport s-a deschis special pentru noi. Am chemat toți colegii, am făcut două echipe, am adus arbitru, am pus afișe, am invitat toți vecinii și rudele. Tata nu știa nimic. În ziua meciului, l-am rugat pe fratele meu mai mic, Andrei, să-l aducă la sală. — Ce se întâmplă aici? a întrebat tata, uimit, când a văzut sala plină, luminile aprinse, oamenii aplaudând. — Pentru tine, tata, i-am spus, îmbrățișându-l. Azi e finala mea. Pentru tine.

Nu pot descrie ce am simțit când am intrat pe teren. Toată lumea striga, colegii mă încurajau, iar tata, cu ochii în lacrimi, stătea în primul rând, ținându-se de mână cu mama. Am jucat cel mai bun meci din viața mea. Am alergat, am dat tot ce am avut, am căzut, m-am ridicat, am marcat, am ratat, dar nu m-am oprit nicio clipă. În ultimele secunde, scorul era egal. Mingea a ajuns la mine. Am aruncat. Coș! Sala a explodat. Am căzut în genunchi, iar colegii au sărit pe mine. Tata plângea, mama plângea, toată lumea plângea.

După meci, m-am dus la tata. — Ți-am împlinit visul, tata. — Nu, Vlad, tu mi-ai dat mai mult decât un vis. Mi-ai dat o viață întreagă de mândrie. Să nu uiți niciodată cine ești și de ce lupți.

Au trecut câteva luni. Tata s-a stins, dar imaginea lui, așa cum a fost în ziua aceea, fericit, mândru, cu ochii plini de lacrimi, nu o voi uita niciodată. Uneori mă întreb: oare câți dintre noi ar face imposibilul pentru cei pe care îi iubim? Ce ne oprește să luptăm pentru visele celor dragi, chiar și atunci când totul pare pierdut?