Când am aflat că nepotul meu așteaptă să moștenească casa mea…

— Nu înțelegi, mamă-mare, nu are rost să mă bag la un credit pe 30 de ani, când oricum…
Vocea lui Vlad, nepotul meu, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac. Mâinile îmi tremurau pe ceașca de porțelan, iar inima bătea neregulat, ca o tobă spartă.
— Când oricum… ce, Vlad? am întrebat, încercând să-mi țin glasul calm, dar simțeam cum mi se rupe sufletul.
— Când oricum casa asta va rămâne a mea, nu?
A spus-o simplu, fără să clipească, ca și cum ar fi vorbit despre vreme sau despre prețul la cartofi. Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Am trăit toată viața pentru familia mea — pentru fiica mea, Irina, și pentru Vlad, singurul meu nepot. Am rămas văduvă devreme și am muncit ca o sclavă la fabrica de confecții, doar ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Casa asta, cu acoperișul ei vechi și pereții plini de amintiri, era tot ce aveam mai de preț.

În seara aceea, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am rămas singură la masa din bucătărie. M-am uitat la poza lui de când era mic — cu obrajii rumeni și ochii mari, râzând la mine din rama veche. Unde dispăruse copilul acela? Cum ajunsese să mă vadă doar ca pe o piedică între el și o proprietate?

A doua zi dimineață, Irina a venit să mă vadă. Știa că ceva nu e în regulă.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari abătută.
Am ezitat. Nu voiam să stric relația dintre mamă și fiu, dar nici nu mai puteam ține în mine.
— Irina… Vlad mi-a spus că nu vrea să-și ia credit pentru casă pentru că așteaptă să moștenească asta… casa mea.
Irina a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.
— Știu că pare crud, mamă. Dar tinerii din ziua de azi… totul e scump, salariile mici… Poate nu a vrut să te rănească.
— Dar m-a rănit! am izbucnit eu. Toată viața am crezut că familia înseamnă dragoste, nu calcule reci!
Irina a tăcut. Am văzut o lacrimă în colțul ochiului ei.

În zilele care au urmat, Vlad a evitat să mă sune. Eu nu mai aveam liniște. Mă plimbam prin camerele casei, atingând mobila veche, perdelele cusute de mine cu ani în urmă. Fiecare colț era plin de amintiri: aici făcea Vlad primii pași, acolo Irina își făcea temele la lumina lămpii. Acum toate păreau să se destrame sub greutatea unui adevăr crud: poate că nu mai eram decât o piedică între nepotul meu și visul lui de a avea o casă fără datorii.

Într-o după-amiază ploioasă, Vlad a venit din nou. Era nervos.
— Bunico, nu vreau să te superi pe mine! Dar trebuie să înțelegi că e greu pentru noi. Tu ai avut casa asta de la bunici, noi cu ce rămânem?
— Vlad, casa asta nu e doar niște ziduri! E viața mea întreagă! Tu chiar nu vezi?
— Ba da, dar…
— Dar ce? Crezi că dacă mor mâine vei fi fericit? Crezi că banii sau casa asta îți vor aduce liniște?
Vlad a tăcut. Pentru prima dată l-am văzut rușinat.

După ce a plecat, am stat mult pe gânduri. M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult. Poate am dat prea mult fără să cer nimic în schimb și acum nu mai știe să aprecieze nimic. Sau poate lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă cu valorile mele vechi.

Seara aceea am petrecut-o scriind o scrisoare. Am pus pe hârtie tot ce simțeam: frica de singurătate, dezamăgirea, dorința ca familia mea să fie unită nu doar prin interese materiale. Am lăsat scrisoarea pe masa din sufragerie.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina citind-o cu ochii roșii de plâns.
— Mamă… i-am arătat și lui Vlad scrisoarea ta. A plâns și el. Mi-a zis că nu s-a gândit niciodată cât te doare totul.
Am simțit o ușurare amară. Poate că încă mai e speranță.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Vlad vine mai des pe la mine acum. Nu mai vorbește despre casă sau moștenire. Îmi aduce flori sau mă ajută la cumpărături. Dar rana rămâne acolo — ca o cicatrice care nu se va vindeca niciodată complet.

Mă uit la el cum râde cu Irina în curte și mă întreb: oare dragostea adevărată poate supraviețui într-o lume în care totul se măsoară în bani și proprietăți? Sau am ajuns să fim doar niște cifre în calculele celor dragi?

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…