Când am aflat că fiica mea nu era a mea: Povestea unei mame între adevăr și iubire

— Camelia, trebuie să vii urgent la spital. E ceva legat de Ana. Vocea asistentei era tăioasă, fără urmă de compasiune, iar cuvintele ei mi-au înghețat sângele în vene. Era o dimineață obișnuită de aprilie, iar eu tocmai îi pregăteam lui Ana laptele, când telefonul a sunat. Am simțit cum lumea se clatină sub picioarele mele, fără să știu că, în doar câteva ore, viața mea avea să se împartă în două: înainte și după adevăr.

Când am ajuns la spital, soțul meu, Radu, mă ținea de mână atât de strâns încât aproape că mă durea. În sala de consiliu, doctorița Neagu ne-a privit cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată la un medic. „Doamnă Popescu, domnule Popescu… trebuie să vă spunem ceva foarte delicat. În urma unor verificări interne, am descoperit că la naștere… a avut loc o confuzie. Ana nu este fiica dumneavoastră biologică.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Radu a izbucnit: „Cum adică? E imposibil! Camelia a născut-o! Am fost acolo!” Dar doctorița a continuat, cu voce joasă: „Știm cât de greu este să auziți asta. Din păcate, s-au inversat brățările la maternitate. Fetița dumneavoastră biologică a ajuns la altă familie.”

Am început să plâng necontrolat. Îmi venea să urlu, să dau vina pe cineva, dar nu puteam decât să mă ghemuiesc pe scaun și să mă gândesc la Ana. Fetița mea cu ochii mari și părul ca abanosul. Fetița care îmi spunea „mama” și care râdea când îi cântam „Somnoroase păsărele”.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar. Radu era furios pe toată lumea: pe spital, pe sistem, pe mine că nu am observat nimic. Mama mea, doamna Ileana, a venit acasă și m-a întrebat cu voce joasă: „Ce vei face acum? O vei da înapoi?”

— Cum să o dau? E copilul meu! am izbucnit.

— Dar nu e sângele tău, Camelia! Poate ar trebui să te gândești la ce e mai bine pentru toți.

M-am simțit trădată chiar și de mama mea. În fiecare seară mă uitam la Ana cum doarme și mă întrebam: dacă ar fi să o pierd, aș mai putea trăi?

Au urmat întâlniri cu psihologi, avocați și cu cealaltă familie — familia Dobre. Ei aveau fetița noastră biologică, Maria. Prima dată când am văzut-o pe Maria, am simțit un gol imens. Avea ochii mei și zâmbetul lui Radu. Dar nu era Ana. Nu era copilul pe care îl legănam noaptea.

— Ce facem acum? m-a întrebat Radu într-o seară, după ce Ana adormise.

— Nu știu… Nu pot să aleg între două jumătăți din mine.

— Dar dacă Maria ar fi crescut aici? Dacă Ana ar fi crescut la ei? Cine suntem noi fără ele?

Întrebările ne-au măcinat luni întregi. Familia Dobre voia să facem schimbul copiilor, să „reparăm greșeala”. Eu nu puteam concepe să renunț la Ana. Radu era tot mai distant; uneori îl surprindeam uitându-se lung la Maria când mergeam la întâlniri comune.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu un desen: „Uite, mami! Aici suntem noi trei!” Era ea, eu și Radu, ținându-ne de mână sub un soare mare și galben. Am izbucnit în plâns și am strâns-o la piept.

— Mami, de ce plângi?

— Pentru că te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Într-o noapte, Radu a plecat de acasă fără să spună nimic. A revenit dimineața cu ochii roșii și mi-a spus doar atât: „Nu pot trăi cu gândul că nu e copilul nostru.” Am știut atunci că suntem pe punctul de a ne pierde nu doar copilul, ci și familia.

Am mers la psiholog singură. Doamna Lupu m-a întrebat: „Ce înseamnă pentru tine să fii mamă?” Am rămas mult timp tăcută. Apoi am spus: „Să fii mamă înseamnă să iubești fără condiții. Să fii acolo când copilul are nevoie de tine, indiferent ce spune sângele.”

După luni de negocieri dureroase și discuții interminabile cu familia Dobre și cu autoritățile, s-a decis ca fetele să rămână acolo unde crescuseră deja — dar să păstrăm legătura între familii. Maria venea uneori la noi în weekenduri; Ana mergea la ei de Crăciun sau de Paște. Era ciudat și dureros, dar era singura soluție care nu rupea complet sufletele tuturor.

Radu nu s-a mai întors cu adevărat niciodată acasă. S-a mutat singur într-o garsonieră și vorbea rar cu mine sau cu Ana. Eu am rămas cu fetița mea — nu din sânge, ci din iubire — și cu o rană care nu se va vindeca niciodată complet.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut adevărul de la început, aș fi ales altfel? Ce ne face cu adevărat părinți — sângele sau dragostea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?