Când afli de nunta fiului tău de la vecină: Povestea Mariei și tăcerea din familia Popescu

— Maria, ai auzit că Radu al tău se însoară luna viitoare? Vocea stridentă a doamnei Lăcrămioara, vecina de la doi, mi-a străpuns liniștea dimineții, în timp ce udam florile de pe balcon. Am simțit cum mi se taie respirația, iar stropitoarea mi-a căzut din mână, apa udându-mi papucii.

— Ce-ai spus? am bâiguit, încercând să-mi ascund tremurul.

— Păi, așa am auzit la magazin, că Radu, băiatul dumitale, se însoară cu fata lui dom’ inginer Stan. Să-ți trăiască, să fie într-un ceas bun!

Am zâmbit forțat, dar înăuntrul meu simțeam cum se prăbușește tot ce credeam că știu despre viața mea. Radu, singurul meu copil, nu-mi spusese nimic. Nici măcar un telefon, un mesaj, o aluzie. Am intrat în casă cu pași grei, încercând să-mi adun gândurile. Oare unde greșisem? De ce ajunsesem să aflu de la o străină despre cel mai important moment din viața fiului meu?

Am stat ore întregi pe canapea, cu telefonul în mână, privind la poza lui Radu de la absolvire. Îmi aminteam cum plângeam de fericire atunci, cum îi strângeam mâna și îi promiteam că voi fi mereu lângă el. Dar anii au trecut, iar distanța dintre noi a crescut. După ce soțul meu, Ion, a murit, Radu s-a închis în el. Eu am încercat să-l protejez, să-l țin aproape, poate prea aproape. Poate de asta a fugit.

Seara, am încercat să-l sun. A răspuns după al treilea apel, vocea lui rece, distantă.

— Da, mamă?

— Radu, e adevărat ce-am auzit? Te însori?

O pauză lungă. Parcă îi auzeam respirația tăiată.

— Da, mamă. Mă însor. Dar n-am vrut să-ți spun încă, nu eram sigur cum să…

— Cum să ce? Să-mi ascunzi? Să mă lași să aflu de la vecini?

— Nu e așa, mamă. E complicat. Nu vreau să discut acum.

— Radu, eu sunt mama ta! Cum poți să mă ții departe de viața ta?

— Mamă, te rog…

Și a închis. Am rămas cu telefonul la ureche, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă simțeam trădată, inutilă, ca și cum nu mai aveam niciun rol în viața lui. În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate certurile noastre, la fiecare dată când l-am cicălit, când i-am spus că nu e pregătit, că fata aia nu e pentru el. Poate că am greșit. Poate că am fost prea posesivă, prea critică.

A doua zi, am decis să nu mă las doborâtă. Am luat autobuzul spre cartierul unde știam că locuiește viitoarea mea noră, Irina. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis o fată brunetă, cu ochi mari și obosiți.

— Bună ziua, sunt Maria, mama lui Radu.

Irina a ezitat o clipă, apoi m-a poftit înăuntru. Am simțit miros de cafea și de pâine prăjită. În sufragerie, pe masă, erau împrăștiate invitații de nuntă.

— Vă rog, poftiți. Radu nu e acasă, dar… putem vorbi.

Am privit-o atent. Era frumoasă, dar părea copleșită. Am încercat să fiu calmă.

— Irina, de ce nu mi-a spus Radu nimic? Ce s-a întâmplat între noi?

Ea a oftat și a privit în jos.

— Doamnă Maria, Radu vă iubește, dar îi e teamă. Spune că nu vrea să vă supere, că nu vrea să vă dezamăgească. Știe că nu m-ați plăcut niciodată…

Am simțit cum mă înroșesc. Era adevărat. Îi spusesem de atâtea ori lui Radu că Irina nu e potrivită, că vine dintr-o familie modestă, că nu are un serviciu stabil. Dar ce știam eu despre ea, de fapt?

— Poate că am greșit, Irina. Poate că am fost prea dură. Dar nu meritam să fiu ținută departe…

Irina a zâmbit trist.

— Știu. Dar Radu vrea să vă protejeze. A suferit mult după moartea domnului Ion. Și eu… și eu mi-am pierdut tatăl. Poate că amândoi ne-am agățat unul de altul din frică.

Am simțit cum mi se înmoaie inima. Pentru prima dată, am văzut-o pe Irina nu ca pe o rivală, ci ca pe o ființă rănită, ca pe cineva care îl iubește pe Radu la fel de mult ca mine.

— Vreau să vă cunosc mai bine, Irina. Vreau să fiu parte din viața voastră, nu o povară.

Ea a dat din cap, cu ochii în lacrimi.

— Și noi vrem asta, doamnă Maria. Dar trebuie să ne ajutați să vă înțelegem.

În zilele următoare, am început să vorbim mai des. Am ajutat-o pe Irina cu pregătirile de nuntă, am cunoscut-o pe mama ei, o femeie simplă, dar caldă. Radu a venit într-o seară acasă, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, îmi pare rău. N-am știut cum să-ți spun. Mi-a fost frică să nu te pierd.

L-am îmbrățișat strâns, simțind cum se rupe zidul dintre noi.

— Nu mă vei pierde niciodată, Radu. Dar promite-mi că nu vei mai lăsa tăcerea să ne despartă.

Nunta a fost simplă, dar plină de emoție. Am plâns la cununie, nu de tristețe, ci de ușurare. Am înțeles că iubirea nu înseamnă posesivitate, ci încredere și acceptare. Am învățat să-mi las fiul să-și trăiască viața, chiar dacă asta înseamnă să-l las să greșească.

Acum, când stau singură în bucătărie și privesc pozele de la nuntă, mă întreb: câți dintre noi nu lăsăm tăcerea să ne despartă de cei dragi? Oare cât de mult ne costă orgoliul și frica de a fi răniți? Poate că e timpul să vorbim, să iertăm și să ne apropiem din nou. Voi ce ați face în locul meu?