Cadoul care nu a existat niciodată

— Iar ai uitat să scoți eticheta, Ilinca! Vocea mamei mele răsună ascuțit printre râsetele stinghere ale familiei adunate în sufrageria mică, cu miros de cozonac și portocale. Mâinile îmi tremură pe cutia de parfum pe care i-o întind, iar privirea ei alunecă peste ambalajul lucios, apoi peste mine, ca și cum ar căuta să găsească ceva ce nu există. Tata tușește stânjenit, iar sora mea, Daria, își rotește ochii spre tavan, încercând să ignore scena.

Nu știu când am început să urăsc sărbătorile. Poate când am realizat că niciodată nu reușesc să-i fac mamei un cadou pe plac. Când eram mică, îi desenam inimi stângace pe coli de hârtie și le lipeam pe frigider. Zâmbea atunci, sau cel puțin așa îmi amintesc. Acum, orice aș alege — o eșarfă de mătase, o carte de poezii, un set de ceaiuri exotice — găsește mereu ceva de comentat: „Nu port culoarea asta”, „Am citit deja”, „Nu-mi place aroma asta”.

În fiecare an, cu o lună înainte de Crăciun sau de ziua ei, mă apucă panica. Întreb discret rudele ce i-ar plăcea. Daria ridică din umeri: „Oricum nu-i convine nimic.” Tata oftează: „Las-o, Ilinca, nu te mai stresa.” Dar eu nu pot. Simt că dacă nu reușesc să-i aduc măcar o dată zâmbetul acela sincer pe buze, n-am făcut nimic cu viața mea.

Anul trecut am încercat altceva. Am strâns bani din meditații și i-am cumpărat o brățară de aur cu inițialele noastre gravate. Am așteptat cu sufletul la gură să deschidă cutia. A privit brățara câteva secunde, apoi a spus: „E frumoasă, dar nu port aur galben.” Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Daria mi-a șoptit la ureche: „Ți-am zis.”

Înainte de fiecare reuniune de familie, mă învârt ca un leu în cușcă prin magazinele din oraș. Încerc să-mi amintesc ce a spus mama într-o doară că i-ar plăcea. Dar ea nu spune niciodată clar ce vrea. Poate nici ea nu știe. Sau poate vrea doar să mă vadă străduindu-mă.

Într-o seară de decembrie, după ce am petrecut ore întregi pe internet căutând „cadouri pentru mame dificile”, m-am prăbușit pe pat și am izbucnit în plâns. Tata a bătut ușor la ușă.
— Ilinca, pot intra?
Am dat din cap, ștergându-mi ochii cu mâneca.
— Nu trebuie să fie perfect, știi? Uneori… cred că mama ta nici nu vrea cadouri. Vrea doar să știe că te gândești la ea.
L-am privit neîncrezătoare.
— Atunci de ce pare mereu nemulțumită?
Tata a zâmbit trist.
— Poate pentru că nici ea n-a primit niciodată ce-și dorea cu adevărat.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să-mi amintesc poveștile bunicii despre copilăria mamei — cum primea portocale doar de Crăciun și cum își cosea singură rochiile pentru serbări. Poate că dezamăgirea ei nu era despre mine sau despre cadourile mele, ci despre ceva mult mai vechi și mai adânc.

Totuși, presiunea nu dispăruse. În ziua aniversării ei din acest an, am decis să nu-i mai cumpăr nimic. În schimb, am scris o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce n-am avut curajul niciodată: cât de mult mă doare să simt că nu sunt suficientă pentru ea, cât de tare mi-aș dori să mă vadă cu adevărat și cât de mult o iubesc, chiar dacă nu știu mereu cum să-i arăt asta.

Când i-am întins plicul la masa festivă, toți au tăcut. Mama l-a deschis încet și a citit în liniște. La final, ochii îi erau umezi. Nu a spus nimic atunci. Seara târziu însă, când spălam vasele împreună în bucătărie, s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Mulțumesc, Ilinca… N-am știut că simți toate astea.
A fost pentru prima dată când am simțit că darul meu chiar a ajuns la ea.

Dar tot nu pot spune că am scăpat de anxietate. La următoarea reuniune deja mă gândesc: oare ce va fi? Oare chiar putem rupe cercul acesta al nemulțumirii? Sau suntem condamnați să ne ascundem mereu după ambalaje colorate și zâmbete forțate?

Voi cum reușiți să vă faceți părinții fericiți? Sau poate nici nu e datoria noastră? Poate tot ce putem face e să fim sinceri — chiar dacă doare.