Bunica Ileana și jurământul de la nuntă

— Nu mă lăsați pe margine, fata mea! Vreau să fiu domnișoară de onoare, așa bătrână cum sunt!
Vocea bunicii Ileana a răsunat în sufrageria noastră mică din Fălticeni, printre mirosuri de cozonac și ceai de tei. Avea 102 ani, dar ochii îi scânteiau ca-n tinerețe. Mama a scăpat farfuria din mână, iar tata și-a înghițit cuvintele. Eu am rămas cu gura căscată, cu rochia de mireasă pe jumătate probată.

— Bunico, dar… nu e prea mult pentru tine? am întrebat, încercând să-mi ascund teama că o voi pierde chiar în ziua cea mare.

— Am trăit destule, draga mea. Vreau să fiu lângă tine când faci pasul ăsta. Să vezi că viața nu se termină niciodată cu adevărat, doar se schimbă.

Așa a început totul. O nuntă obișnuită s-a transformat într-un eveniment despre care avea să vorbească tot satul. Dar nimeni nu știa ce se ascundea în spatele dorinței bunicii. Nici eu nu știam atunci.

Pregătirile au fost un haos. Mama se certa cu tata pentru bani — „Nu avem destul pentru două rochii de gală!” — iar sora mea, Anca, bombănea că bunica va fura toată atenția. Eu încercam să împac pe toată lumea, dar simțeam cum mă apasă ceva nevăzut.

Într-o seară, când îi făceam bunicii părul, am prins-o privind lung spre fereastră.

— De ce vrei atât de mult să fii domnișoară de onoare? am întrebat-o încet.

A oftat adânc.

— Când eram tânără, am iubit un băiat. Ne-am promis că ne vom căsători. Dar războiul l-a luat și părinții mei m-au măritat cu altul. N-am avut niciodată o nuntă adevărată. Nici rochie albă, nici dans. Doar lacrimi și tăcere.

Am simțit cum mi se strânge inima. Bunica nu vorbise niciodată despre trecutul ei. Mereu fusese stânca familiei, cea care ne ținea uniți când tata bea prea mult sau când mama plângea nopțile.

— Vreau să simt că am trăit cu adevărat, măcar o dată. Să fiu parte din bucuria ta, să-mi vindec sufletul.

În ziua nunții, biserica era plină ochi. Lumea șușotea când bunica a intrat sprijinită de Anca, cu o rochie mov pal și un zâmbet larg. Preotul a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic. Mirele meu, Vlad, i-a sărutat mâna cu respect.

La petrecere, bunica a cerut primul dans. Muzica s-a oprit pentru o clipă — apoi lăutarii au început să cânte „Ciuleandra”. Bunica s-a prins de brațul meu și am dansat împreună, râzând și plângând deodată. Oamenii s-au ridicat în picioare și au aplaudat.

Dar nu toți erau fericiți. Unchiul Petre a început să bea și să strige:

— Ce-i asta? S-a făcut circ din nuntă! Babele să stea acasă!

Mama s-a înroșit la față și a încercat să-l liniștească. Tata s-a ridicat nervos:

— Las-o, mă! Femeia asta ne-a crescut pe toți! Dacă nu-ți convine, du-te!

Petre a trântit paharul și a ieșit afară. Pentru o clipă, mi-a venit să fug și eu. Să mă ascund de rușine, de privirile oamenilor care judecau.

Bunica mi-a strâns mâna.

— Nu-ți fie teamă de gura lumii. Ei nu știu ce-i în sufletul nostru.

Spre dimineață, când invitații plecau obosiți dar fericiți, bunica s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Îți mulțumesc că mi-ai dat șansa asta. Acum pot pleca liniștită când o veni vremea mea.

Am izbucnit în plâns.

— Nu vreau să pleci niciodată!

— Toți plecăm la un moment dat. Dar iubirea rămâne aici — în tine, în Vlad, în copiii voștri.

După nuntă, familia noastră s-a schimbat. Mama și tata au început să vorbească mai des despre trecutul lor, despre greșeli și regrete. Anca a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Poate ar trebui să-i ascultăm mai mult pe cei bătrâni. Au trecut prin lucruri pe care noi nici nu le bănuim.

Bunica Ileana a mai trăit încă doi ani după nuntă. În fiecare zi îmi spunea:

— Să nu uiți niciodată: viața e scurtă, dar iubirea e veșnică.

Acum, când privesc fotografiile de la nuntă și văd chipul ei luminat de fericire, mă întreb: De ce ne e atât de greu să ascultăm poveștile celor bătrâni? Oare câte vieți rămân nevindecate pentru că nu avem curajul să le dăm voce?