Bunica care a vrut să fie totul pentru toți: Povestea Mariei

— Maria, ai terminat de curățat camera lui Vlad? Trebuie să vină profesoara de pian la 5!
Vocea norei mele, Irina, răsună din bucătărie cu o nerăbdare pe care o simt ca pe o palmă. Mă uit la ceas: e abia patru și jumătate, dar camera e deja lună. Mă opresc din ștersul prafului și mă uit la poza veche de pe raft — eu, Radu și soțul meu, Ion, la mare, cu zâmbete largi și ochii plini de speranță. Ion nu mai e de mult, iar Radu… Radu e aici, dar parcă nu mai e băiatul meu.

Am 68 de ani și am muncit toată viața. Am fost educatoare la grădinița din cartier, apoi, după pensie, am lucrat ca bonă privată. Îmi plăcea să fiu înconjurată de copii, să-i văd cum cresc și învață. După ce Radu s-a căsătorit cu Irina, au venit să stea la mine „temporar”, până își găsesc un apartament. Au trecut trei ani de atunci.

La început, m-am bucurat. Casa era din nou plină de râsete și pași mici. Vlad, nepotul meu, avea doar patru ani atunci. Îl luam de la grădiniță, îi făceam supa preferată cu găluște și îi citeam povești seara. Irina lucra mult, iar Radu era mereu pe drumuri cu serviciul lui la firmă. Eu eram acolo pentru toți.

Dar încet-încet, bucuria s-a transformat în oboseală. Irina a început să-mi lase liste cu ce trebuie făcut: „Maria, nu uita să calci hainele lui Vlad”, „Maria, vezi că trebuie dus gunoiul”, „Maria, ai cumpărat lapte fără lactoză?” Parcă nu mai eram mama lui Radu sau bunica lui Vlad, ci menajera lor.

Într-o seară, după ce am pus masa și am adus ciorba fierbinte, am auzit-o pe Irina șoptindu-i lui Radu:
— Nu mai suport! Mama ta se bagă peste tot. Azi i-am zis să nu-i dea lui Vlad ciocolată și tot i-a dat.
— Las-o, Irina… E bătrână, nu se schimbă ea acum.
Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să intru în cameră și să le spun că nu sunt surdă. Dar m-am oprit la ușă și am rămas acolo, cu polonicul în mână și lacrimile în ochi.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în timp ce făceam cafeaua.
— Buni, tu mă mai iubești?
M-am aplecat spre el și l-am strâns tare în brațe.
— Cum să nu te iubesc? Ești sufletul meu!
— Atunci de ce plângi noaptea?
M-am blocat. Nu știam că mă vede sau mă aude cineva. Am încercat să zâmbesc.
— Nu plâng, dragul meu. Doar mă gândesc la bunicul tău.

În acea zi am decis să vorbesc cu Radu. Seara, după ce Vlad a adormit, l-am chemat în bucătărie.
— Radu, simt că nu mai sunt bunica sau mama voastră. Parcă sunt doar femeia de serviciu din casă.
El a oftat.
— Mamă, știu că e greu. Dar Irina are nevoie de ajutor. Și eu… Nu vreau să ne certăm.
— Dar eu? Eu nu mai contez?
A ridicat din umeri și a plecat fără să răspundă.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: curățenie, gătit, teme cu Vlad, cumpărături. Seara mă uitam la televizor singură și mă întrebam unde am greșit. Prietenele mele îmi spuneau la telefon:
— Maria, pune piciorul în prag! Spune-le că nu mai poți!
Dar cum să fac asta? Dacă pleacă? Dacă nu-l mai văd pe Vlad?

Într-o duminică dimineață am făcut cozonac — rețeta mea veche, cu nucă și cacao. Am pus masa frumos și am chemat familia la mic dejun.
— Ce bine miroase! a zis Vlad vesel.
Irina s-a uitat la ceas.
— Maria, trebuia să faci ceva fără zahăr pentru mine. Știi că țin dietă!
Mi-a pierit tot cheful. Radu nici măcar nu s-a uitat la mine; era cu ochii în telefon.

În acea zi am ieșit singură în parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii jucându-se. O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine.
— Aveți nepoți? m-a întrebat ea.
— Da… Un băiețel minunat. Dar parcă nu mai sunt bunica lui… Sunt doar cineva care spală vasele.
Ea a zâmbit trist.
— Știți câte suntem ca dumneavoastră? Prea multe. Copiii noștri cred că li se cuvine totul.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu am greșit lăsându-i să creadă că pot avea totul fără să ofere nimic în schimb.

Într-o seară, după o ceartă între Irina și Radu despre cine duce gunoiul (bineînțeles că tot eu l-am dus), m-am hotărât: trebuie să schimb ceva. Am scris o scrisoare pentru Radu și Irina:
„Dragii mei,
Vreau să știți că vă iubesc mult pe toți trei. Dar simt că nu mai sunt mama sau bunica voastră, ci doar cineva care muncește fără oprire pentru voi. Am nevoie de respect și de recunoștință. Vreau să fiu parte din familie, nu doar o umbră care face treaba murdară.”

Am lăsat scrisoarea pe masă și m-am dus la culcare cu inima cât un purice. Dimineața am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.
— Maria… Îmi pare rău. N-am vrut niciodată să te fac să te simți așa…
Radu m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.
— Mamă… Ai dreptate. Ne-am obișnuit prea mult cu ajutorul tău.

Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, dar încet-încet au început să mă întrebe dacă pot ajuta cu ceva sau dacă vreau să ies cu prietenele mele. Vlad vine mereu la mine și mă întreabă dacă sunt fericită.

Mă uit acum la poza noastră de familie din sufragerie și mă întreb: oare câte bunici ca mine există în România? Câte femei care dau totul pentru familie și ajung să se simtă invizibile? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?