Bătălia Nevăzută: Inima unei Mame între Doi Focuri

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot cu insinuările dumneavoastră! De ce nu ne lăsați în pace? Vreți să-l pierdeți pe Vlad?

Vocea Irinei răsuna ascuțit prin telefon, ca o lamă rece care-mi tăia respirația. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Era trecut de ora opt seara, iar eu stăteam singură în bucătăria mică din apartamentul meu din Ploiești, cu telefonul lipit de ureche și privirea pierdută în aburii ceaiului uitat. Pe fundal, Vlad tăcea. Știam că e acolo, lângă ea, dar nu spunea nimic. Tăcerea lui mă durea mai tare decât orice cuvânt rostit.

— Irina, eu doar… încercam să vă ajut. Am adus supă pentru Vlad, știu că e răcit… am crezut că vă face plăcere… am bâiguit eu, simțind cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Nu avem nevoie de ajutorul dumneavoastră! Vlad e adult, nu mai e copilul mamei! Lăsați-ne să ne trăim viața!

Telefonul s-a închis brusc. Am rămas cu receptorul în mână, ascultând tonul sec al liniei moarte. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote, ca o fetiță pedepsită pe nedrept. Aveam șaizeci de ani și mă simțeam mai singură ca niciodată.

Nu mi-am dorit altceva decât să fiu o mamă bună. Vlad a fost singurul meu copil, lumina ochilor mei. După ce soțul meu, Doru, a murit acum doisprezece ani, Vlad a rămas centrul universului meu. L-am crescut cu dragoste și grijă, am renunțat la multe pentru el. Poate prea multe. Poate că am greșit făcându-l sensul vieții mele.

Când a apărut Irina în viața lui, am încercat să o primesc cu brațele deschise. Era frumoasă, inteligentă, dar mereu distantă cu mine. Oricât m-am străduit să mă apropii de ea, să o ajut sau să-i arăt că o respect, ea părea să mă privească mereu ca pe un intrus. Odată, la masa de Crăciun, când am adus cozonacul făcut după rețeta mamei mele, Irina a zâmbit forțat și a spus: „Mulțumim, dar noi nu prea mâncăm dulce.” Atunci am simțit pentru prima dată că nu voi fi niciodată parte din familia lor.

În ultimele luni, Vlad mă vizita tot mai rar. Îl sunam și răspundea scurt: „Sunt ocupat la serviciu.” Când venea, era mereu grăbit și cu gândul în altă parte. Îl întrebam dacă e fericit, dacă are nevoie de ceva, dar el doar dădea din umeri: „Totul e bine, mamă.”

Într-o duminică după-amiază, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat fructe și am făcut supa preferată a lui Vlad. Când am ajuns la ușa lor, Irina mi-a deschis și m-a privit cu răceală:

— Ce cauți aici?

— Am adus ceva pentru Vlad… știu că e răcit…

— Nu trebuia să vii fără să anunți. Avem planuri.

Vlad a apărut în spatele ei, evitându-mi privirea. Am simțit cum mă strâng pantofii în picioare și cum obrajii mi se încălzesc de rușine.

— Mamă, poate data viitoare… Acum chiar nu putem sta.

Am plecat cu sacoșa aproape plină și cu sufletul gol. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că am fost prea prezentă în viața lui Vlad. Poate că ar fi trebuit să-mi refac viața după moartea lui Doru și să nu mă agăț atât de disperat de fiul meu.

Seara aceea cu telefonul a fost picătura care a umplut paharul. După ce am plâns ore întregi, am decis să nu-i mai caut. Să le dau spațiu. Dar zilele treceau greu. Mâncam puțin, dormeam prost și mă uitam mereu la telefon sperând să primesc un semn de la Vlad.

Odată, vecina mea, doamna Stanciu, m-a găsit pe bancă în fața blocului și m-a întrebat:

— Ce ai pățit, Maria? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a strâns la piept și mi-a spus:

— Știu cum e… Și fata mea s-a îndepărtat după ce s-a măritat. Dar copiii trebuie lăsați să-și trăiască viața lor. Noi rămânem cu amintirile.

Vorbele ei m-au liniștit puțin, dar rana din suflet nu s-a vindecat. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva faptul că am avut un singur copil a fost o greșeală. Dacă aș fi avut doi sau trei copii, poate nu m-aș fi simțit atât de singură acum.

După două luni de tăcere, într-o seară târzie, Vlad m-a sunat.

— Mamă… putem vorbi?

Vocea lui era stinsă.

— Sigur, dragul meu…

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Irina e însărcinată și… cred că are nevoie de timp să se obișnuiască cu ideea… Și eu sunt confuz… Dar te rog să nu te superi pe noi.

Am simțit cum mi se taie respirația. O veste care ar fi trebuit să mă bucure venea ca o sentință amară. Am încercat să-i spun că îl iubesc și că îi voi respecta deciziile, dar vocea mi s-a frânt.

După ce am închis telefonul, am rămas mult timp pe întuneric, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. La sacrificiile făcute, la dragostea dăruită fără măsură și la golul care rămâne când copilul tău nu te mai vrea aproape.

M-am întrebat: oare dragostea unei mame poate sufoca? Oare e vina mea că Vlad s-a îndepărtat? Sau pur și simplu așa e viața — copiii cresc și pleacă?

Poate voi afla răspunsul într-o zi. Dar până atunci… voi rămâne aici, între patru pereți tăcuți, întrebându-mă: Cât de mult e prea mult când iubești un copil? Și cine decide când trebuie să te retragi?