Bătaia la ușa domnului Ionescu: Povestea unei cereri disperate

— Mamă, nu mai avem cu ce să-l ducem pe Radu la spital! Am strigat, cu vocea tremurândă, privind pe geam la Dacia noastră veche, care nu mai pornea de două zile. Mama stătea la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, ochii roșii de nesomn. Radu încerca să zâmbească, dar știam că-l doare.

— Irina, nu știu ce să facem… Poate… poate ar trebui să-l rugăm pe domnul Ionescu. Știu că nu-i place să fie deranjat, dar n-avem altă soluție.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Domnul Ionescu era cel mai bogat om din sat — avea două mașini, o casă mare cu gard înalt și era mereu distant. Oamenii vorbeau că nu-i pasă de nimeni. Dar nu aveam de ales. Am ieșit în frigul dimineții, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. M-am oprit sub fereastra lui și am privit spre ușa masivă din lemn lăcuit.

Am bătut timid. Nimic. Am mai bătut o dată, mai tare. După câteva clipe, ușa s-a deschis brusc și domnul Ionescu a apărut în prag, cu sprâncenele încruntate.

— Ce vrei la ora asta?

— Bună dimineața… Domnule Ionescu, îmi cer scuze că vă deranjez… Dar fratele meu trebuie dus la spital la Iași și mașina noastră nu mai merge… V-aș ruga dacă ne puteți ajuta…

M-a privit lung, fără să spună nimic. Simțeam cum obrajii îmi ard de rușine. În spatele lui, soția lui, doamna Mariana, se uita curioasă.

— Nu sunt taximetrist! a răbufnit el. Toată lumea vine la mine când are nevoie! De ce nu vă descurcați singuri?

Mi-au dat lacrimile. Am vrut să plec, dar am simțit o mână caldă pe umăr. Era doamna Mariana.

— Lasă fata să vorbească, Gheorghe! Nu vezi că-i necăjită? Hai să-i ajutăm măcar de data asta.

Domnul Ionescu a oftat adânc și a dat din cap.

— Bine, mâine dimineață la șapte. Să fiți gata!

Am alergat acasă cu sufletul plin de speranță și vinovăție. Mama m-a îmbrățișat strâns.

— Nu trebuia să te umilești pentru noi…

— Nu e umilință, mamă. E nevoie.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tata — cum ar fi făcut el orice pentru noi. Dimineața am ieșit toți trei în fața porții, cu Radu în scaunul lui vechi. Domnul Ionescu a venit la timp, morocănos, dar doamna Mariana ne-a zâmbit cald.

Drumul spre Iași a fost lung și tăcut. Radu privea pe geam, iar eu mă uitam la mâinile muncite ale domnului Ionescu pe volan. La spital, medicii au spus că Radu are nevoie de tratament constant și fizioterapie — altfel risca să-și piardă complet mobilitatea.

Pe drum spre casă, domnul Ionescu a întrebat brusc:

— Cum vă descurcați? Cu banii?

Mama a roșit și a tăcut. Eu am spus adevărul:

— Greu. Ajutorul social nu ajunge nici pentru medicamente.

A doua zi, domnul Ionescu a venit la noi acasă cu un mecanic și a reparat Dacia. Apoi a început să treacă pe la noi tot mai des — ba cu o sacoșă de alimente, ba cu lemne pentru foc.

Satul a început să vorbească: „Irina s-a băgat pe sub pielea bogatului!” „Cine știe ce i-a promis!”

Am simțit rușinea ca o povară grea pe umeri. La școală, colegele mă priveau ciudat. Doar Radu mă strângea de mână seara:

— Nu-i asculta! Fără tine n-aș fi avut nicio șansă.

Într-o zi, mama a izbucnit:

— Nu vreau să depindem de nimeni! Oamenii râd de noi!

— Mamă, nu putem singuri! De ce e atât de greu să acceptăm ajutor?

A urmat o ceartă lungă, cu lacrimi și reproșuri vechi: că tata ne-a lăsat prea devreme, că viața e nedreaptă, că satul judecă fără milă.

Într-o seară geroasă de iarnă, domnul Ionescu a venit la noi cu o veste neașteptată:

— Am vorbit cu un prieten din oraș. Poate să-l primească pe Radu la un centru de recuperare gratuit.

Mama a plâns în hohote. Eu am simțit pentru prima dată că nu suntem singuri.

Au trecut luni de zile. Radu merge acum la recuperare și are șanse reale să-și recapete parțial mobilitatea. Domnul Ionescu și soția lui au devenit ca o familie pentru noi — iar satul s-a obișnuit cu ideea că uneori trebuie să ceri ajutor ca să supraviețuiești.

Uneori mă întreb: De ce ne e atât de greu să cerem ajutor? Oare mândria noastră valorează mai mult decât viața celor dragi? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre rușinea și curajul de a cere sprijin atunci când nu mai poți singur.