Banii nu țin loc de dragoste: Povestea unei bunici și a darurilor refuzate

— Nu mai cumpărați jucării, mamă Maria! Vă rog, doar bani. Așa știm și noi ce-i trebuie lui Vlad.

Vocea Ioanei, nora mea, răsună tăios în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu mirosul de cafea proaspătă. Mă uit la ea peste ochelari, cu mâinile tremurânde pe pachetul frumos împachetat — un trenuleț de lemn, ales cu grijă pentru Vlad, nepotul meu de cinci ani. Mă simt ca un copil certat, deși am trecut de mult de vârsta a doua.

— Ioana, dragă, dar Vlad se bucură când desface cadouri… Îi place să construiască, să inventeze povești cu trenulețul… încerc să spun, dar ea mă întrerupe brusc.

— Nu vreau să-l învățăm să aprecieze lucrurile materiale. Are destule jucării. Mai bine îi punem bani deoparte pentru viitor. Asta contează!

Simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de copilăria mea, când fiecare păpușă sau mașinuță era o comoară. Dar Ioana nu e ca mine. E tânără, modernă, mereu pe fugă, mereu cu ochii pe telefon. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să par slabă în fața ei.

— Dar Vlad ce zice? întreb încet.

— Vlad e copil, nu știe el ce-i mai bine pentru el! răspunde Ioana, ridicând tonul. Și-apoi, nu vreau să-l răsfățăm aiurea.

Mihai, fiul meu, tace. Își bea cafeaua cu ochii în pământ. Îl simt prins la mijloc între mine și soția lui. De când s-a însurat cu Ioana, parcă nu mai e băiatul meu cel vesel și deschis. E mereu obosit, mereu grăbit, mereu absent.

În ziua aceea, am plecat acasă cu trenulețul neatins în geantă. Pe drum, lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri. M-am simțit inutilă, ca și cum tot ce știam despre dragoste și familie nu mai avea nicio valoare.

Au trecut săptămâni. De ziua lui Vlad, am pus într-un plic 200 de lei și i-am dat Ioanei. Nici măcar nu m-a privit în ochi. Vlad m-a întrebat:

— Mamaie, unde-i cadoul meu?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Mama ta a zis că așa e mai bine, puiule… i-am spus încet.

El s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Dar eu voiam să desfac cadou…

În acea seară am plâns iar. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Nu mai pot, Lenuța! Parcă nu mai am loc în viața lor… Ce fel de bunică sunt dacă nu pot să-i fac o bucurie nepotului meu?

Elena m-a ascultat și m-a sfătuit:

— Maria, lumea s-a schimbat. Dar dragostea ta pentru Vlad nu trebuie să se schimbe. Găsește altă cale să fii aproape de el.

Am început să-l chem la mine la sfârșit de săptămână. Îi făceam clătite și îi citeam povești. Ne jucam cu trenulețul pe care îl păstrasem ascuns în dulap. Vlad râdea și mă îmbrățișa strâns.

Într-o zi, Ioana a venit să-l ia mai devreme decât stabilisem. Ne-a găsit jucându-ne pe covor.

— V-am rugat să nu-i mai dați jucării! a izbucnit ea.

— Ioana, nu pot să fiu bunica lui doar cu bani! am spus cu voce tremurată. Copilul are nevoie de amintiri, nu doar de un cont bancar!

A urmat o ceartă cumplită. Mihai a încercat să ne liniștească pe amândouă, dar era clar că nu reușea decât să adâncească prăpastia dintre noi.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am decis că nu voi mai ceda atât de ușor. Am început să-i scriu lui Vlad scrisori colorate, cu povești inventate special pentru el. I-am făcut un album cu poze din copilăria lui Mihai și i-am povestit despre familia noastră.

Încet-încet, Vlad a început să mă caute singur. Mă suna și îmi spunea:

— Mamaie, hai să ne jucăm iar cu trenulețul!

Ioana a continuat să fie rece și distantă. La fiecare Crăciun sau zi de naștere mă avertiza:

— Să nu cumva să-i aduci altceva decât bani!

Dar eu găseam mereu o cale să-i ofer lui Vlad ceva mai mult: timp, atenție, povești și dragoste.

Acum Vlad are zece ani. Încă păstrăm trenulețul nostru secret și încă ne jucăm împreună când vine la mine. Relația mea cu Ioana e tot rece, dar cu Mihai am început să vorbesc mai deschis despre ce simt.

— Mamă, știu că ți-e greu… Dar Ioana vrea doar ce crede ea că e mai bine pentru Vlad…

— Poate că da… Dar cine decide ce e mai bine pentru un copil? Banii sau amintirile?

Mă uit la poza cu Vlad zâmbind larg lângă trenulețul nostru și mă întreb: oare câți copii cresc astăzi fără bucuria unui cadou desfăcut cu emoție? Oare banii pot ține loc de dragoste? Voi ce credeți?