Banii mei sau libertatea mea? Povestea Anei, care s-a temut să plece

— Ana, ai pus salariul pe cardul comun? Să nu uităm de rata la apartament!
Vocea lui Radu răsuna din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. M-am oprit din spălatul pe dinți, cu periuța încă în gură, și am simțit cum stomacul mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea de bani, deși știam prea bine că nu aveam voie să uit. Din prima zi după nuntă, toate salariile mele mergeau direct în contul nostru comun, pe care îl gestiona el. La început, am crezut că așa trebuie, că așa fac familiile unite, că dragostea înseamnă încredere și transparență totală. Dar, cu fiecare lună, simțeam cum ceva din mine se topește, ca o lumânare uitată pe pervaz.

— Da, Radu, am pus banii, răspund încet, aproape șoptit, ca să nu-l supăr.
— Bine, să nu uiți să plătești și factura la gaze. Știi că nu-mi place să am restanțe, adaugă el, fără să mă privească.

Mă uit la reflexia mea în oglindă. Chipul meu pare tot mai străin, ochii mei nu mai au strălucirea de altădată. Mă întreb când am început să dispar din propria viață. Poate în ziua când am acceptat să renunț la cardul meu, la micile mele plăceri, la libertatea de a-mi cumpăra o carte fără să dau explicații. Sau poate în ziua când am început să mă simt vinovată pentru fiecare leu cheltuit pe mine.

Mama m-a sunat aseară. Vocea ei era caldă, dar plină de griji:
— Ana, tu ești bine? Nu te-am mai văzut de mult la cofetărie, nu mai ieși cu fetele… Ce se întâmplă?

Am mințit-o, ca de obicei:
— Sunt bine, mamă, doar că am mult de lucru. Radu e și el stresat cu serviciul, încerc să-l ajut cum pot.

Adevărul e că nu mai aveam bani de ieșit la cafea. Orice cheltuială trebuia justificată, orice bon păstrat. Radu spunea că e pentru binele nostru, că așa nu vom ajunge niciodată să ne certăm pe bani, că el știe mai bine cum să gestioneze bugetul. La început, m-am simțit protejată. Dar, încetul cu încetul, protecția s-a transformat în colivie.

Într-o seară, după ce Radu a adormit, am deschis laptopul și am început să citesc pe forumuri. Alte femei povesteau cum au trecut prin același lucru, cum au ajuns să nu mai aibă niciun cuvânt de spus în propria lor viață. M-am regăsit în fiecare rând, în fiecare teamă, în fiecare regret. Am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc. Mi-am dat seama că nu sunt singură, dar totuși mă simțeam prizonieră.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Irina, m-a întrebat dacă vreau să mergem la o pizza după program. Am ezitat. Nu aveam bani la mine, iar dacă îi ceream lui Radu, trebuia să-i spun exact unde merg, cu cine, cât costă. M-am scuzat, spunând că am altceva de făcut. Irina m-a privit lung, cu o tristețe pe care am recunoscut-o imediat. Poate și ea știa cum e să nu poți decide pentru tine.

Seara, când am ajuns acasă, Radu era deja nervos:
— De ce ai întârziat? Ai stat la povești cu colegele? Sper că nu ai cheltuit bani aiurea!

Mi-am cerut scuze, deși nu greșisem cu nimic. Am simțit cum mă sufoc, cum nu mai pot respira în casa noastră, care nu mai era de mult a mea. Am început să mă întreb dacă dragostea înseamnă să renunți la tine, la dorințele tale, la libertatea ta. Dacă nu cumva, în numele siguranței, am pierdut tot ce era mai important: pe mine însămi.

Într-o duminică, am mers la părinții mei. Tata m-a privit atent, ca și cum ar fi vrut să citească adevărul dincolo de zâmbetul meu forțat.
— Ana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă între tine și Radu?

Am izbucnit în plâns. Le-am spus totul, pentru prima dată. Mama m-a luat în brațe, tata a oftat adânc.
— Fata mea, banii nu sunt totul. Dacă nu ești fericită, nu are rost să te sacrifici pentru o liniște care nu e a ta.

M-am întors acasă cu inima grea. Radu a simțit că ceva s-a schimbat. A devenit și mai controlator, mai suspicios. Orice încercare de a vorbi despre bani, despre nevoile mele, se termina cu certuri, cu reproșuri. Mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de putere.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun:
— Radu, vreau să am și eu bani ai mei. Vreau să pot decide singură ce fac cu salariul meu. Nu mai pot trăi așa.

A izbucnit:
— Cum adică? Nu ai încredere în mine? Vrei să ne ascundem bani? Asta nu e familie!

Am plâns, dar nu am mai dat înapoi. Am început să pun deoparte, pe ascuns, câte 50 de lei din fiecare salariu. Era puțin, dar era începutul libertății mele. Am simțit pentru prima dată după ani că pot să respir, că pot să sper.

Într-o seară, am stat pe balcon și m-am uitat la luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul, dacă nu cumva am confundat dragostea cu dependența, siguranța cu închisoarea. Mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi ia libertatea, nici măcar în numele iubirii.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câte femei trăiesc ca mine, în tăcere, cu frica de a pierde o siguranță care nu le aparține? Merită să-ți sacrifici libertatea pentru o liniște care nu e a ta? Poate că adevărata siguranță începe atunci când ai curajul să fii tu însăți.