Banca de suflete: Povestea unei mame care și-a pierdut familia din cauza banilor

— Mami, nu mai pot. Nu mai pot să-ți dau bani în fiecare lună!
Vocea mea tremura, iar Vlad, fiul meu, se uita la mine cu ochii aceia reci, pe care nu-i recunoscusem niciodată până atunci. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar în bucătăria mea mirosea a ceai de tei și a supă de pui. Ilinca, nepoata mea de șase ani, desena la masa din colț, cu limba între dinți și obrajii roșii de concentrare.
— Dacă nu mă ajuți, nu știu cum o să mă descurc!
— Vlad, ai treizeci și opt de ani. Ai un serviciu. Eu sunt la pensie. Nu mai pot…
A ridicat vocea. — Atunci să nu te miri dacă nu o să-ți mai vezi nepoata!
Am simțit cum mi se taie respirația. Ilinca a ridicat ochii spre noi, speriată. Am încercat să zâmbesc, să maschez furtuna care se dezlănțuia în mine.

A doua zi, Vlad a plecat cu Ilinca. Nu mi-a spus niciun cuvânt. De atunci, nu i-am mai văzut. Trecuse deja un an. Un an în care am trăit cu telefonul în mână, cu ochii pe ușă la fiecare sunet de pași pe scară. Un an în care mi-am pus la îndoială fiecare decizie ca mamă.

La început, am încercat să-l sun zilnic. Îi lăsam mesaje: „Vlad, te rog, lasă-mă să vorbesc cu Ilinca.” „Mi-e dor de voi.” „Nu vreau bani înapoi. Vreau doar să știu că sunteți bine.” Nu mi-a răspuns niciodată. Am încercat să vorbesc cu fosta lui soție, Anca, dar ea mi-a spus sec: „Nu mă bag între voi. Vlad e tatăl ei.”

Mă plimbam prin apartamentul meu mic din Drumul Taberei și mă uitam la jucăriile Ilincăi rămase pe rafturi: un ursuleț cu o ureche ruptă, o păpușă fără un pantof, o carte de colorat neterminată. Îmi aminteam cum râdea când îi citeam povești sau cum venea la mine în pat dimineața și mă trezea cu pupici.

Într-o zi, am primit un plic fără expeditor. În el era un desen: o fetiță ținând de mână o femeie cu părul alb și un soare mare deasupra lor. Jos scria stângaci: „Buni”. Am izbucnit în plâns. Era scrisul Ilincăi. Am alergat la cutia poștală zile întregi după aceea, sperând la încă un semn.

Prietenii mei îmi spuneau: „Lasă-l pe Vlad! E adult! Nu poți trăi pentru el!” Dar cum să nu trăiesc pentru copilul meu? Cum să nu sufăr când sângele meu mă pedepsește pentru că nu mai pot fi banca lui personală?

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate că i-am dat prea mult când era mic? Poate că l-am protejat prea tare după ce tatăl lui a murit? Poate că am confundat dragostea cu datoria? Când era student și nu avea bani de chirie, i-am dat tot ce aveam. Când s-a însurat și a făcut credit pentru apartament, am vândut verigheta ca să-l ajut cu avansul. Când a divorțat și a rămas singur cu Ilinca, am stat nopți întregi cu ea ca el să poată lucra suplimentar.

Dar acum… Acum nu mai pot. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. M-am simțit vinovată că nu mai pot fi sprijinul lui financiar. Dar oare e normal ca un copil adult să-și șantajeze mama cu dragostea nepoatei?

Într-o seară, m-a sunat sora mea, Mariana.
— Mădălina, trebuie să faci ceva! Nu poți să stai așa!
— Ce să fac? Să mă duc peste el? Să-l dau în judecată?
— Nu știu… Dar nu meriți asta!
Am oftat. Știam că are dreptate. Dar ce putere are o mamă bătrână împotriva propriului fiu?

Am început să merg la biserică mai des. M-am rugat pentru Vlad și pentru Ilinca. M-am rugat pentru mine, să am puterea să iert și să merg mai departe. Preotul mi-a spus: „Iubirea adevărată nu cere nimic în schimb.” Dar eu simțeam că Vlad îmi cerea totul — chiar și sufletul.

Într-o zi, am văzut-o pe Ilinca în parc, departe, cu Vlad. Am vrut să alerg spre ea, dar m-am oprit. Dacă Vlad ar fi văzut-o vorbind cu mine, ar fi certat-o? Ar fi pedepsit-o? Am stat pe bancă și am privit-o cum se dădea în leagăn, râzând cu gura până la urechi. Mi s-a rupt inima.

Seara aceea am plâns până târziu. Mi-am dat seama că nu pot forța lucrurile. Că dragostea nu poate fi cumpărată sau cerșită — nici măcar de la propriii copii.

Acum trăiesc cu speranța că într-o zi Vlad va înțelege cât rău a făcut. Că Ilinca va crește și va dori să-și cunoască bunica din nou. Până atunci, păstrez desenul ei sub pernă și îi spun noapte bună în gând.

Oare cât valorează o mamă? Oare când devine dragostea condiționată de bani? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?