„Aveți o lună să plecați din apartamentul meu!” – O poveste despre limite, familie și curaj

„Aveți o lună să plecați din apartamentul meu!” – cuvintele soacrei mele au căzut ca un trăsnet, tăind aerul din sufrageria mică, unde mirosul de cafea abia mai reușea să mascheze tensiunea. M-am uitat la Gabi, soțul meu, sperând să văd în ochii lui un semn de revoltă sau măcar de neîncredere, dar privirea lui era pierdută, ca și cum ar fi fost deja în altă parte. Mama lui, doamna Mariana, stătea dreaptă, cu brațele încrucișate și buzele strânse, hotărâtă să nu dea niciun pas înapoi.

— Mariana, te rog… am început eu, dar vocea mi s-a frânt. Nu avem unde să mergem. Știi bine că salariile noastre abia ne ajung pentru mâncare și facturi.

— Nu mă interesează! a răspuns ea tăios. V-am ajutat destul. E timpul să vă descurcați singuri. Eu nu mai pot, nu mai vreau!

A urmat o liniște apăsătoare. Gabi a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au înecat în gât. Am simțit cum o furie mocnită începe să-mi ardă pieptul. Cum poate să ne facă asta? După tot ce am făcut pentru ea? Am avut grijă de ea când a fost bolnavă, am renunțat la concedii ca să nu o lăsăm singură…

În acea seară, după ce s-a retras în camera ei, am rămas cu Gabi la masa din bucătărie. El își frământa mâinile, iar eu nu-mi puteam opri lacrimile.

— Ce facem acum? am șoptit.

— Nu știu… poate are dreptate. Poate chiar trebuie să încercăm să ne descurcăm singuri.

— Dar nu avem bani de chirie! Și nici nu găsim așa ușor un apartament…

— O să găsim o soluție. Trebuie.

Am adormit târziu, cu inima strânsă de teamă. A doua zi dimineață, Mariana ne-a întâmpinat cu aceeași răceală. Nicio vorbă despre seara trecută, doar instrucțiuni despre ce trebuie cumpărat de la piață și ce treburi mai sunt prin casă.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Orice discuție se transforma într-o ceartă mocnită. Mariana ne acuza că suntem leneși și profitori. Gabi încerca să o calmeze, dar de fiecare dată părea că se rupe ceva între ei. Eu mă simțeam prinsă la mijloc, vinovată că am adus atâta tensiune în familie.

Am început să căutăm cu disperare o soluție. Am pus anunțuri pe grupurile de Facebook, am sunat la agenții imobiliare, am întrebat prieteni dacă știu pe cineva care închiriază ceva ieftin. Nimic. Prețurile erau mult peste ce ne permiteam.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Mariana – de data asta pentru că nu spălasem vasele la timp – am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de mică și neputincioasă… De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nu putem avea și noi liniștea noastră?

A doua zi, la serviciu, colega mea Alina m-a văzut abătută.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a ascultat cu răbdare și la final mi-a spus:

— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător cu soacra mea. Dar până la urmă am reușit să găsim o garsonieră mică, la marginea orașului. Nu era cine știe ce, dar era a noastră. Poate ar trebui să încercați și voi…

M-am întors acasă cu o urmă de speranță. I-am spus lui Gabi despre discuția cu Alina.

— Poate chiar ar trebui să ne mutăm undeva mai ieftin, chiar dacă e departe…

— Da… dar cum facem cu naveta? Și dacă nu ne ajung banii?

— O să ne descurcăm cumva! Nu mai suport atmosfera asta…

În acea noapte am stat amândoi pe telefon, căutând anunțuri pentru garsoniere sau camere de închiriat. Am găsit una la periferie, într-un bloc vechi, dar prețul era acceptabil. A doua zi am mers s-o vedem: pereți scorojiți, mobilier vechi, dar avea lumină și era liniște.

— Ce zici? m-a întrebat Gabi.

— E perfect! am spus fără ezitare. E a noastră!

Am semnat contractul și în următoarea săptămână am început să împachetăm lucrurile. Mariana nu a spus nimic; doar ne privea rece, ca pe niște străini care îi ocupaseră prea mult timp casa.

Când a venit ziua mutării, am simțit un nod în gât. Am privit pentru ultima dată apartamentul care fusese „acasă” atâția ani și m-am întrebat dacă nu cumva greșim. Dar când am ajuns în noua noastră garsonieră și am desfăcut primele cutii, am simțit pentru prima dată după mult timp o liniște ciudată – liniștea libertății.

Primele luni au fost grele: banii abia ne ajungeau, făceam naveta ore întregi până la serviciu, iar uneori mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem cu Mariana și să suportăm umilința. Dar încet-încet am început să ne adaptăm. Am învățat să gătim ieftin, să reparăm singuri ce se strica prin casă și să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună fără teama unui reproș.

Relația cu Mariana s-a răcit complet pentru o vreme. Nu ne mai suna decât rar și atunci doar ca să întrebe dacă avem nevoie de ceva – dar tonul ei era mereu distant. Gabi suferea cel mai mult; îi lipsea mama lui, dar nu voia să recunoască.

După aproape un an, într-o duminică dimineață, Mariana a venit pe neașteptate la noi. A intrat timid în garsoniera noastră micuță și s-a uitat în jur cu ochii umezi.

— Îmi pare rău… a spus ea încet. Poate am fost prea dură cu voi… Dar mi-era frică să nu vă irosesc viața ținându-vă lângă mine.

Am plâns toți trei atunci – lacrimi amare de regret și ușurare.

Acum știu că uneori dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să cadă ca să poată învăța să se ridice singuri. Dar încă mă întreb: unde se termină datoria părinților față de copii? Și cât de mult trebuie să sacrificăm liniștea familiei pentru independența noastră?