Anul acesta nu-mi sărbătoresc ziua de naștere, sunt falită: Dar prietenii mei au avut alte planuri

— Nu, nu vreau să aud! Nu facem nimic anul ăsta, am spus, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în telefon. Simona, prietena mea din copilărie, nu părea convinsă.

— Hai, măi, Irina, nu poți să-ți ignori ziua de naștere! Ești nebună? Copiii tăi așteaptă tortul ăla cu ciocolată, știi bine!

Am închis ochii, simțind cum mă apasă greutatea lunilor din urmă. Facturile se adunaseră, salariul meu de educatoare abia acoperea strictul necesar, iar soțul meu, Radu, încă nu-și găsise de lucru după ce fabrica la care lucra s-a închis. În fiecare seară, când puneam copiii la culcare, mă uitam la ei și mă întrebam cum să le spun că anul acesta nu vom avea nici măcar o felie de tort de ziua mea.

— Simona, nu înțelegi… Nu am bani nici pentru o prăjitură. Nu vreau să mă fac de râs, să vină lumea și să nu am cu ce să-i servesc. Lasă-mă, te rog, să treacă anul ăsta fără tam-tam.

A fost liniște la celălalt capăt. Apoi, vocea ei s-a înmuiat:

— Irina, nu ești singură. Știi că nu te lăsăm așa. Dar dacă asta vrei, respectăm. Totuși, promite-mi că vii la mine la cafea sâmbătă, da?

Am oftat și am acceptat, fără să bănuiesc nimic. Sâmbăta a venit repede. M-am îmbrăcat simplu, cu bluza mea preferată, dar veche, și am luat-o pe Ana, fetița mea de șase ani, de mână. Radu a rămas acasă cu băiatul, care era răcit. Pe drum, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce nu facem petrecere ca anul trecut?

Mi s-a pus un nod în gât. Am încercat să zâmbesc.

— Anul ăsta e mai greu, puiule. Dar important e că suntem împreună.

Când am ajuns la Simona, am simțit că ceva nu e în regulă. Ușa era întredeschisă, iar dinăuntru se auzea râsete și voci cunoscute. Am intrat și, dintr-o dată, toți prietenii mei au sărit din spatele mobilei, strigând:

— La mulți ani, Irina!

Am rămas blocată. Masa era plină cu mâncare, prăjituri, sucuri, iar în mijloc trona un tort mare, cu ciocolată, exact cum îi place Anei. Copiii alergau prin casă, iar adulții mă priveau cu ochi calzi, plini de compasiune și dragoste. Simona s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— Știu că nu vrei să fii povară, dar noi suntem aici să ne sprijinim. Azi nu contează cine aduce ce, ci că suntem împreună. Fiecare a adus ceva, fiecare a pus mână de la mână. Nu e rușine să primești, Irina.

Am simțit cum mi se umezesc ochii. Nu voiam să plâng, dar nu m-am putut abține. M-am uitat la toți: la Simona, la Alina, la Vlad, la Nicoleta, la Mihai, la copiii lor, la Ana care deja se juca cu ceilalți. Am simțit o căldură pe care nu o mai simțisem de mult.

— Dar… nu trebuia, am bâiguit eu, rușinată.

Vlad a râs:

— Ba da, trebuia! Prietenii nu te lasă la greu. Și, sincer, ne era dor de o petrecere adevărată!

M-am așezat la masă, iar Simona a adus o cafea fierbinte. Am început să povestim, să râdem, să ne amintim de vremurile când eram toți tineri, fără griji, când mergeam cu cortul pe malul Oltului și nu conta dacă aveam bani sau nu. Copiii au început să cânte „La mulți ani”, iar Ana mi-a adus o felicitare făcută de mână, cu inimioare și un mesaj stângaci: „Te iubesc, mami!”

În timp ce sufla lumânările, am simțit că nu mai contează lipsurile, facturile, grijile. Contează că am oameni lângă mine, că nu sunt singură, că pot să mă sprijin pe ei fără să-mi fie rușine. Am început să povestesc, cu lacrimi în ochi, cât de greu mi-a fost să recunosc că nu pot, că nu am, că nu știu cum să merg mai departe. Nicoleta m-a strâns de mână:

— Irina, toți trecem prin momente grele. Important e să nu ne pierdem unii pe alții. Azi e ziua ta, bucură-te!

Petrecerea a continuat până târziu. Copiii au adormit pe canapea, iar noi, adulții, am rămas la povești, la planuri, la speranțe. Radu a venit să ne ia, și când a văzut toată atmosfera, a rămas și el fără cuvinte. Pe drum spre casă, Ana mi-a șoptit:

— Mami, a fost cea mai frumoasă zi de naștere!

Am zâmbit, cu inima plină. Poate că nu am avut bani, dar am avut prieteni. Și asta valorează mai mult decât orice tort sau cadou scump.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: de ce ne e atât de greu să cerem ajutor? De ce ne e rușine să fim vulnerabili? Poate că, dacă am avea mai mult curaj să ne deschidem, am descoperi că nu suntem niciodată cu adevărat singuri. Vouă vi s-a întâmplat să vă simțiți așa? Cum ați trecut peste momentele grele?