„Anul acesta nu mai gătesc de Crăciun!” – Povestea mea despre curajul de a spune NU în fața familiei

— Nu, nu mai pot! Nu mai gătesc anul acesta de Crăciun! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei pline de aburi și mirosuri de cozonac neterminat. Mama s-a oprit din tăiatul legumelor, cu cuțitul suspendat în aer, iar tata, care tocmai intra cu brațele pline de lemne pentru sobă, a rămas nemișcat în prag. Fratele meu, Radu, s-a uitat la mine ca la o străină. Era 22 decembrie, ora 19:30, și pentru prima dată în 20 de ani, am spus ce simțeam cu adevărat.

— Mariana, ce-i cu tine? Cum să nu gătești? Cine să facă sarmalele? Cine să coacă piftia? a întrebat mama, cu vocea ei ascuțită, deja iritată.

— Să facă cine vrea! Eu nu mai pot. În fiecare an e la fel: eu alerg, eu spăl, eu mă trezesc la 5 dimineața să frământ cozonacii, iar voi… voi doar veniți la masă! am răspuns, simțind cum mi se strânge gâtul de lacrimi.

Tata a oftat adânc și a pus lemnele jos. — Mariana, e tradiție. Așa se face la noi. Femeile gătesc, bărbații aduc lemnele și vinul. Nu poți schimba asta peste noapte.

— Dar de ce nu? De ce trebuie să fiu eu sclava tradiției? De ce nu putem să fim împreună, să facem totul împreună? De ce trebuie să mă simt epuizată și nefericită în fiecare an?

Radu a dat ochii peste cap. — Hai că exagerezi! E doar o dată pe an. Ce mare lucru?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, în frigul aspru al serii de decembrie. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului. În mintea mea se derulau toate Crăciunurile trecute: eu alergând între aragaz și chiuvetă, eu spălând vasele până la miezul nopții, eu ascultând glumele lor despre cât de bune au ieșit sarmalele „ca la mama acasă”, fără ca cineva să se gândească la oboseala mea.

Mi-am amintit de bunica mea, Ileana, care plângea în fiecare Ajun pentru că nu reușea să termine totul la timp. Mi-am amintit cum mama repeta aceleași gesturi, aceleași sacrificii. Și acum eram eu.

Am intrat înapoi în casă. Mama mă privea cu ochii umezi. — Mariana, tu chiar vorbești serios?

— Da, mamă. Anul acesta nu mai gătesc. Dacă vreți Crăciun împreună, îl facem altfel. Fiecare aduce ceva sau comandăm mâncare. Dar eu nu mai pot fi singură responsabilă pentru fericirea tuturor.

A urmat o tăcere grea. Tata s-a retras la televizor, bombănind ceva despre „vremurile care s-au stricat”. Radu a ieșit la o țigară. Mama s-a așezat la masă și a început să plângă încet.

În acea noapte nu am dormit aproape deloc. M-am gândit dacă am făcut bine sau dacă am distrus Crăciunul familiei mele. Dimineața m-am trezit cu un nod în stomac.

La micul dejun, mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate ai dreptate… Poate că ne-am obișnuit prea mult să te lăsăm pe tine cu toate. Dar nu știu dacă pot să accept că lucrurile se schimbă atât de brusc.

— Nici eu nu știu dacă pot să mai continui așa… am spus încet.

Radu a venit cu o idee: — Ce-ar fi să facem fiecare câte ceva? Eu pot să mă ocup de salată boeuf și să cumpăr prăjituri. Tata poate face grătare afară. Mama… tu poți face piftia dacă vrei.

Mama a zâmbit timid: — Poate că ar fi bine să încercăm…

Așa am făcut. Pentru prima dată în viața mea adultă, am petrecut Ajunul fără să alerg ca o furnică bezmetică prin bucătărie. Am stat la povești cu tata lângă sobă, l-am ajutat pe Radu să taie legumele (și am râs când a tăiat morcovii strâmb), am ascultat colinde cu mama și am băut vin fiert împreună.

Masa nu a fost perfect aranjată ca în alți ani. Sarmalele au lipsit (nimeni nu s-a încumetat), dar am avut salată boeuf, grătare și prăjituri din cofetărie. Am râs mai mult ca niciodată și ne-am spus povești din copilărie.

Seara, după ce toți au plecat la culcare, mama a venit la mine în cameră.

— Îți mulțumesc că ai avut curajul să spui ce simți. Poate că era nevoie de asta ca să ne trezim și noi…

Am plâns amândouă în brațe una alteia. Pentru prima dată m-am simțit văzută și ascultată.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc același Crăciun obositor și tăcut? Câte au curajul să spună „nu mai pot”? Oare cât timp ne va mai lua să înțelegem că fericirea nu stă într-o masă perfect aranjată, ci într-o familie care se ascultă cu adevărat?