Am tăiat legăturile cu părinții mei și, pentru prima dată, am simțit libertatea – povestea Anei din Iași

— Ana, iar ai uitat să dai cu aspiratorul în cameră! Ți-am spus de dimineață!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în apartamentul nostru mic din cartierul Nicolina. Aveam douăzeci și șase de ani și încă locuiam cu părinții mei. Mă simțeam ca o adolescentă pedepsită, deși aveam un job stabil la o editură locală și îmi plăteam toate cheltuielile.
— O să fac după ce termin de citit, am răspuns încet, fără vlagă.
— Mereu ai o scuză! Dacă nu-ți convine, poți să pleci!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Replica asta o auzeam de când eram mică. Dar niciodată nu am avut curajul să plec cu adevărat. Mă țineau legată nu doar frica de necunoscut, ci și vinovăția pe care părinții mei o cultivau cu grijă: „Noi te-am crescut, noi am sacrificat totul pentru tine.”

În acea seară, după ce am închis ușa camerei mele, am început să plâng înfundat. Nu era prima dată. Dar atunci, printre suspine, mi-am spus: „Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.”

A doua zi dimineață, la cafea, tata citea ziarul și nu mă privea. Mama își făcea de lucru la bucătărie. Am inspirat adânc.
— Vreau să vorbim.
— Ce-ai mai făcut acum? a întrebat tata fără să ridice ochii.
— Vreau să mă mut. Să stau singură.
Mama a scăpat cana pe masă. S-a vărsat cafeaua pe fața de masă veche cu flori albastre.
— Cum adică? Unde te duci? Cine te-a pus la prostii?
— Nimeni. Simt că nu mai pot aici. Am nevoie de spațiul meu.
— Asta e recunoștința ta? După tot ce am făcut pentru tine? a izbucnit mama.
Tata a trântit ziarul pe masă:
— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Dar ceva din mine s-a rupt atunci. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În acea zi mi-am căutat o garsonieră pe internet. Am găsit una micuță, la etajul patru, fără lift, dar cu lumină multă și pereți albi. Proprietara, doamna Stanciu, mi-a zâmbit cald când am venit la vizionare.
— Ești sigură că vrei să stai singură? E greu la început…
— Sunt sigură, am spus cu voce tremurată.

În următoarele zile mi-am împachetat lucrurile în tăcere. Mama nu-mi mai vorbea deloc, iar tata mă ignora complet. În ziua mutării, când am tras valiza pe hol, mama a venit după mine:
— O să-ți dai seama cât de greu e fără noi! Nimeni nu te va iubi ca noi!
Am simțit un nod în gât, dar nu m-am întors.

Primele nopți în garsonieră au fost ciudate. M-am simțit ca o străină în propria viață. M-am trezit plângând de dorul casei și al copilăriei – sau poate doar al ideii de familie pe care mi-o doream și n-am avut-o niciodată cu adevărat.

La muncă încercam să par normală. Colega mea, Irina, m-a întrebat într-o zi:
— Ești bine? Pari obosită.
— Am avut niște schimbări acasă… M-am mutat singură.
— Bravo! Știu că nu e ușor. Și eu am trecut prin asta cu ai mei. Dar e mai bine acum?
Am dat din umeri. Nu știam ce să răspund.

Seara, stând pe patul meu nou, mă uitam la tavan și mă întrebam dacă am făcut bine. Telefonul nu suna niciodată. Părinții mei nu mă căutau deloc. Uneori îmi venea să-i sun eu, doar ca să aud vocea mamei sau să-l aud pe tata bombănind despre politică la televizor. Dar mă opream mereu. Știam că dacă cedez acum, totul va fi ca înainte.

Au trecut luni de zile până când am început să simt liniștea ca pe o binecuvântare și nu ca pe o pedeapsă. Am început să gătesc pentru mine, să-mi cumpăr flori și să citesc până târziu fără să mă certe nimeni că „iar stau cu nasul în cărți”. Am cunoscut oameni noi – pe Vlad l-am întâlnit la un club de lectură. Era blând și răbdător, total diferit de bărbații autoritari din familia mea.

Într-o zi, după aproape un an de la despărțirea de părinți, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești bine.” Atât. Am plâns ore întregi după acel mesaj scurt. Nu i-am răspuns imediat. Mi-am dat seama că încă doare – rana e acolo, dar începe să se vindece.

La Crăciun am stat singură pentru prima dată. Mi-am cumpărat cozonac și am aprins lumânări parfumate. Am ascultat colinde și m-am gândit la copilăria mea: la serile când mama făcea sarmale și tata împodobea bradul bombănind că „iar s-au scumpit globurile”. Mi-a fost dor de ei, dar nu de felul în care mă făceau să mă simt.

Încet-încet am început să mă simt liberă. Să respir fără teamă că orice gest va fi criticat sau ironizat. Să-mi dau voie să greșesc fără să fiu umilită sau făcută să mă simt vinovată.

Uneori mă întreb dacă părinții mei vor înțelege vreodată de ce am plecat cu adevărat. Dacă vor putea accepta cine sunt eu acum – nu fata docilă care făcea tot ce i se spunea, ci femeia care a ales să trăiască pentru ea însăși.

Poate că libertatea vine uneori cu prețul singurătății și al durerii. Dar oare nu e mai bine așa decât să trăiești toată viața într-o colivie invizibilă?

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: Câți dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine? Și cât de mult suntem dispuși să pierdem pentru a ne regăsi?