Am Refuzat Să Îmi Îngrijesc Nepoata: Acum Familia Mea Mă Privește Ca pe un Străin

— Mamă, nu mai am pe cine să rog! Te implor, doar pentru două zile! vocea Oanei răsuna disperată prin telefon, în timp ce eu priveam pe geam la ploaia care bătea în geamurile vechi ale apartamentului meu din Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea tare. Nu era prima dată când Oana mă ruga să stau cu Mara, nepoata mea de patru ani, dar de data asta simțeam că nu mai pot.

— Oana, ți-am spus… nu mă simt bine. Am avut amețeli toată săptămâna și doctorul mi-a zis să mă odihnesc. Nu pot să alerg după Mara prin casă, nu acum.

— Dar ce vrei să fac? Să o las singură? Vlad e plecat cu serviciul, iar bona ne-a lăsat baltă! Tu ești singura care poate să mă ajute! a izbucnit ea, iar vocea i s-a spart în plâns.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să cedez, ca de fiecare dată. Dar corpul meu nu mai era ce fusese odată. Aveam 62 de ani și o viață întreagă de sacrificii în spate: nopți nedormite, două joburi ca să-i cresc pe Oana și pe fratele ei, Mihai, după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru altă femeie. Am tras de mine până la epuizare. Acum, când în sfârșit aveam puțin timp pentru mine, toți păreau să uite că și eu sunt om.

— Oana, te rog să înțelegi… Nu pot. Nu acum. Poate găsești pe cineva din partea lui Vlad? Sau poate vine mama lui Vlad?

— Mama lui Vlad e la țară cu sora lui! Nu vrei să ajuți, asta e tot! a strigat ea și a închis telefonul brusc.

Am rămas cu telefonul în mână, tremurând. În acea seară nu am putut dormi. Mă simțeam vinovată și totodată furioasă. De ce trebuia mereu să fiu eu soluția de rezervă? De ce nimeni nu vedea că și eu am nevoie de liniște?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Mihai: „Oana e foarte supărată. Ce-ai făcut de așa a plâns toată noaptea?” Am încercat să îi explic și lui că nu mă simt bine, dar nici el nu a vrut să audă. „Ești bunică! Asta e datoria ta!” mi-a scris sec.

În următoarele zile, telefoanele au început să sune tot mai rar. Când am sunat-o pe Oana să o întreb dacă e bine Mara, mi-a răspuns rece: „E bine. Ne descurcăm fără tine.”

La următoarea întâlnire de familie, la ziua lui Mihai, am simțit privirile tuturor ațintite asupra mea ca niște ace. Soacra Oanei, doamna Stanciu, m-a privit cu dispreț: „Pe vremea mea, bunicile nu refuzau niciodată copiii. Era rușine!”

Am încercat să mă apăr: — Nu e vorba că nu vreau… dar sănătatea mea…

— Toți avem probleme! Dar când vine vorba de familie, nu există scuze! a spus Vlad tăios.

M-am simțit mică și neînsemnată. Parcă toată viața mea de sacrificii fusese ștearsă cu buretele pentru că am spus „nu” o singură dată. Nici măcar nora mea, Simona, nu mi-a luat apărarea: „Și mama mea stă cu copiii mei când am nevoie. E normal.”

În zilele care au urmat, am început să mă izolez tot mai mult. Prietenele mele îmi spuneau că am făcut bine să îmi pun sănătatea pe primul loc. Dar gândurile negre nu-mi dădeau pace: dacă Oana nu o să mă ierte niciodată? Dacă Mara va crește cu impresia că bunica ei nu a vrut-o?

Într-o seară, am primit un mesaj de la Oana: „Nu mai avem nevoie de tine. Să știi că m-ai dezamăgit.” Am plâns ore întregi. Mi-am adus aminte cum o țineam pe Oana în brațe când era mică și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru ea. Dar oare cât poți duce până când te pierzi pe tine?

Au trecut luni de atunci. Familia s-a împărțit în două tabere: cei care cred că am fost egoistă și cei care spun că am dreptul la odihnă și respect. Eu încă nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am greșit față de Oana, dar dacă m-aș fi forțat și mi s-ar fi făcut rău? Cine ar fi avut grijă de mine?

Uneori mă uit la poza Marei și mă întreb: oare va înțelege vreodată cât de mult am iubit-o chiar dacă am spus „nu”? Sau va rămâne pentru totdeauna cu imaginea unei bunici care a refuzat-o?

Poate că sacrificiul nu ar trebui să fie mereu răspunsul… Dar atunci unde tragem linia între iubire și supraviețuire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?