Am refuzat să-i donez tatălui meu un rinichi – Sunt o fiică rea? Povestea mea despre abuz, vină și alegeri imposibile

— Irina, nu mă lăsa să mor, te rog! Vocea tatălui meu răsuna în salonul alb al spitalului, spartă de disperare și de ani de tăcere între noi. Mâinile lui tremurau pe cearșaful mototolit, iar ochii, altădată reci și tăioși, păreau acum două fântâni secate de lacrimi. M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea, se derulau ca un film toate serile în care mă ascundeam sub masă, cu palmele la urechi, încercând să nu aud țipetele lui sau sunetul palmei peste obrazul mamei.

Aveam 32 de ani când medicii i-au spus că are nevoie urgentă de un transplant de rinichi. Mama murise cu trei ani înainte, răpusă de cancer, iar fratele meu, Radu, locuia în Germania și nu voia să audă de el. Eu am rămas singura lui speranță. Singura fiică. Singura care putea să-i salveze viața.

— Irina, știu că am greșit… Dar sunt tatăl tău. Nu merit și eu o a doua șansă?

Am simțit cum mă sufoc. În salon era cald, dar eu tremuram. Îmi venea să fug, să urlu, să-l întreb dacă el mi-a dat vreodată vreo șansă. Dacă și-a cerut vreodată iertare cu adevărat. Dar n-am spus nimic. Doar am dat din cap încet și am ieșit pe hol, unde m-am prăbușit pe o bancă și am plâns în hohote.

Toată copilăria mea a fost o luptă pentru supraviețuire. Tata era mereu nervos, mereu nemulțumit. Orice greșeală – o notă mică la școală, o farfurie spartă – se transforma într-o furtună de țipete și palme. Mama încerca să mă apere, dar sfârșea mereu cu ochii în lacrimi și cu vânătăi ascunse sub mâneci lungi. Radu a fugit primul – la 18 ani a plecat la facultate și nu s-a mai uitat înapoi. Eu am rămas lângă mama, pentru că nu puteam s-o las singură.

Când mama s-a îmbolnăvit, tata a devenit mai blând pentru o vreme. Dar nu a știut niciodată să-și ceară iertare. Nici mie, nici ei. După ce a murit mama, casa a devenit un muzeu al durerii: fotografii vechi pe pereți, hainele ei încă în dulap, tăcerea apăsătoare dintre mine și tata.

Când medicii mi-au spus că sunt compatibilă pentru donarea unui rinichi, am simțit că lumea se prăbușește peste mine. Toți din familie – mătuși, verișori – au început să mă preseze:

— E tatăl tău! Cum poți să-l lași să moară?
— Oricât ar fi greșit, sângele apă nu se face!

Nimeni nu știa ce a fost în casa noastră. Toți vedeau doar imaginea respectabilului profesor de matematică, sever dar corect. Nimeni nu știa cât de mult am suferit eu și mama.

Într-o seară, l-am sunat pe Radu.

— Nu pot să fac asta… Nu pot! am izbucnit printre suspine.
— Irina, nu ești obligată să-ți sacrifici sănătatea pentru el. Știi prea bine ce ne-a făcut…
— Dar dacă moare? Dacă o să regret toată viața?
— El a ales să fie așa. Tu ai dreptul să alegi pentru tine.

Am stat nopți întregi fără somn. M-am gândit la toate momentele în care mi-a spus că nu sunt bună de nimic, că n-o să ajung niciodată cineva. La toate zilele în care am mers la școală cu urme albastre pe brațe și cu inima frântă. Și totuși… era tatăl meu.

În ziua decisivă, am intrat în salon cu inima cât un purice.

— Tată… Nu pot să fac asta. Nu pot să-mi risc sănătatea pentru tine. Îmi pare rău.

A rămas mut câteva secunde. Apoi a început să plângă – pentru prima dată în viața mea l-am văzut plângând ca un copil speriat.

— Atunci… m-ai condamnat la moarte…

Am ieșit din spital cu sufletul făcut bucăți. Zile întregi nu am putut mânca sau dormi. M-am simțit vinovată, egoistă, rea. Dar apoi mi-am dat seama că nu pot trăi toată viața sub povara fricii și a datoriei față de cineva care nu m-a iubit niciodată cu adevărat.

Tata a murit două luni mai târziu. La înmormântare, rudele mă priveau acuzator sau evitau să mă privească deloc. Doar Radu mi-a strâns mâna și mi-a spus:

— Ai făcut ce trebuia pentru tine.

Încerc să-mi găsesc liniștea și să mă iert. Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările astea: trebuie să iertăm orice? Suntem datori să ne sacrificăm pentru familie chiar dacă ne-au rănit? Poate cineva să mă judece fără să fi trăit ce am trăit eu?

Uneori mă întreb: dacă aș fi ales altfel, aș fi fost mai fericită? Sau doar mai vinovată?