Am Refuzat să Am Grijă de Nepoata Mea: Acum Familia Mea M-a Întors pe Dos

— Ana, nu mai pot! Am nevoie de tine să o iei pe Mara de la grădiniță și să stai cu ea până seara. Nu am altă soluție! vocea fiicei mele, Irina, răsuna în telefon cu disperare. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna cu aceeași rugăminte. Am închis ochii, simțind cum inima îmi bate nebunește. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, la pastilele de pe masă, la ceasul care ticăia amenințător spre ora la care trebuia să plec la controlul medical.

— Irina, nu pot azi… am programare la doctor. Nu mă simt bine în ultima vreme, ți-am spus deja… am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum mi se rupe sufletul.

— Mereu ai ceva! Niciodată nu poți! Ce fel de mamă ești? Ce fel de bunică? a izbucnit ea, iar cuvintele ei au căzut peste mine ca niște pietre grele. Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul sec. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în tăcere.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai pot. De când s-a născut Mara, viața mea s-a transformat într-o alergătură continuă între grădiniță, piață, casă și spital. Soțul meu, Doru, a murit acum patru ani și de atunci am rămas singură cu toate grijile. Irina și soțul ei, Vlad, muncesc mult și nu au timp de copil. Eu eram mereu acolo: la serbări, la febră, la zilele când Mara plângea după mama ei. Dar azi… azi nu mai puteam.

Am stat ore întregi pe fotoliu, uitându-mă la poza de familie de pe perete. Zâmbeam toți patru: eu, Doru, Irina și Mara bebeluș. Atunci credeam că familia e totul și că dragostea poate repara orice. Dar acum mă simțeam ca o piesă stricată dintr-un puzzle care nu mai are loc nicăieri.

Seara, Irina a venit val-vârtej peste mine. Nici nu m-a salutat.

— Să știi că Vlad e furios! A trebuit să-și ia liber de la muncă din cauza ta! Cum poți fi atât de egoistă? Tu nu ai făcut niciodată sacrificii pentru noi?

Am încercat să-i explic:

— Irina, nu e vorba că nu vreau… dar sunt obosită. Mă doare spatele, am probleme cu inima… Nu mai sunt tânără.

Ea m-a privit cu ochii plini de lacrimi și furie:

— Toată viața ai spus că familia e pe primul loc! Acum când avem nevoie de tine, ne întorci spatele!

A plecat trântind ușa. Mara nici măcar nu a apucat să mă îmbrățișeze.

Zilele următoare au fost un coșmar. Telefonul nu a mai sunat. Niciun mesaj. Nicio vizită. Casa era prea liniștită, iar eu mă simțeam ca un străin în propria viață. Vecina mea, tanti Viorica, a venit într-o zi cu o prăjitură.

— Ce-ai pățit, Ano? Pari abătută…

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, draga mea… copiii din ziua de azi cred că părinții lor sunt nemuritori. Uită că și noi avem limitele noastre…

Cuvintele ei m-au liniștit puțin, dar rana rămânea deschisă. În fiecare seară mă uitam la telefon sperând să primesc un semn de la Irina sau măcar o poză cu Mara. Nimic.

Într-o duminică dimineața am decis să merg la biserică. Poate acolo găsesc liniștea pe care o pierdusem. Preotul vorbea despre iertare și despre cât de greu e uneori să ne înțelegem unii pe alții chiar și în familie.

După slujbă am stat pe banca din fața bisericii și am privit copiii alergând prin curte. O fetiță blondă m-a privit curioasă și mi-a zâmbit larg. Am simțit un nod în gât și lacrimile au început să curgă fără oprire.

În acea seară am primit un mesaj scurt de la Irina: „Nu mai avem nevoie de tine.” Atât. Fără explicații, fără scuze.

Au trecut săptămâni. Am încercat să-mi umplu timpul cu mici treburi prin casă, cu cititul sau cu vizite scurte la vecini. Dar nimic nu putea umple golul lăsat de absența familiei mele.

Într-o zi am întâlnit-o pe Mara cu Vlad în parc. M-a văzut și a alergat spre mine:

— Bunico! Mi-a fost dor de tine!

Vlad s-a apropiat și mi-a spus rece:

— Irina încă e supărată. Poate ar trebui să te gândești mai bine la ce ai făcut.

Am îngenuncheat lângă Mara și am strâns-o tare în brațe.

— Știi, iubita mea, bunica te iubește foarte mult… dar uneori și bunicile obosesc.

Mara m-a privit serioasă:

— Și eu obosesc la grădi… dar mama zice că trebuie să fim puternici.

Am zâmbit trist și i-am șoptit:

— Da, dar uneori puterea înseamnă să spui „nu”.

Acum stau singură în sufragerie și mă întreb: oare e corect să te sacrifici mereu pentru ceilalți? Când vine momentul să spui „ajunge”? Dacă nimeni nu vede cât doare să fii mereu cel care cedează?

Poate că nu sunt o mamă sau o bunică perfectă… dar oare cine este?