„Am nevoie de o pauză” – Cum am rămas singură cu nou-născutul și cu propriile mele temeri

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! Am nevoie de o pauză!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre scutece murdare și biberoane nespălate. Mara plângea în camera alăturată, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Îmi venea să urlu, să-i spun că nici eu nu mai pot, dar nu aveam nici măcar puterea să ridic vocea.
— Și eu am nevoie de o pauză, Vlad! Dar nu pot să plec… Cine are grijă de Mara?
El s-a uitat la mine cu ochii roșii, obosiți. Nu mai era bărbatul pe care îl cunoscusem, cel care mă făcea să râd la fiecare prostie. Acum era doar un străin care se temea de propriul copil.

A doua zi dimineață, mi-a făcut bagajul și m-a dus la ai mei, la Bacău. Mama m-a privit lung când am intrat pe ușă cu Mara în brațe și cu ochii umflați de plâns. Nici nu a întrebat nimic. A luat-o pe Mara și a început s-o legene, iar eu m-am prăbușit pe canapea, simțind că mă scufund într-o mare de rușine și neputință.

— Ce s-a întâmplat, Ana? a întrebat tata, încercând să pară calm.
— Vlad… nu mai poate. A zis că are nevoie de o pauză. M-a trimis aici.

Mama a oftat adânc. Știam ce gândește: „Bărbații ăștia de azi…” Dar nu a spus nimic. M-a lăsat să plâng în liniște, să-mi vărs toată amărăciunea pe perna copilăriei mele.

Zilele au trecut greu. Mara plângea mult, iar eu mă simțeam tot mai singură. Îmi era rușine să ies din casă, să dau ochii cu vecinii care sigur știau că m-am întors acasă cu coada între picioare. Mama încerca să mă ajute, dar nu înțelegea ce e în sufletul meu. Tata îmi aducea ceaiuri și mă întreba dacă Vlad a sunat. Nu suna. Niciun mesaj, nicio veste.

Într-o seară, după ce Mara adormise în sfârșit, am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Mă simțeam ca o ratată. Toată lumea îmi spusese că viața se schimbă după ce ai un copil, dar nimeni nu mi-a spus cât de singură poți fi chiar lângă omul pe care îl iubești.

— Ana, trebuie să te aduni! mi-am spus în șoaptă. Pentru Mara… pentru tine…

Dar cum? Cum să mă adun când tot ce simt e că am pierdut tot? Că Vlad nu mă mai vrea? Că nu sunt o mamă bună?

Într-o dimineață, mama a venit la mine cu o cafea și s-a așezat lângă mine pe pat.
— Ana, trebuie să vorbești cu Vlad. Nu poți rămâne așa, suspendată între două lumi.
— Dar dacă nu vrea să vorbească? Dacă nu mă mai iubește?
— Atunci trebuie să afli și să mergi mai departe.

Am luat telefonul tremurând și i-am scris: „Vlad, trebuie să vorbim. Pentru Mara. Pentru noi.”

A răspuns după două ore: „Nu știu ce să spun. Sunt pierdut.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul din nou. Dar trebuia să aflu adevărul.

— Vlad, vrei să fim o familie sau nu?

A venit la Bacău după două zile. A intrat în casă ca un străin. Mama s-a retras discret în bucătărie cu Mara.

— Ana… Nu știu dacă pot fi tată. Nu știu dacă pot fi soțul de care ai nevoie acum.
— Dar eu? Eu am voie să nu pot? Eu am voie să fug?

S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi.
— Îmi pare rău… Am crezut că o să fie altfel. Că o să fim fericiți… Dar totul e prea greu.

Am izbucnit:
— Și pentru mine e greu! Dar nu fug! Nu te las singur!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Poate ar trebui să ne despărțim pentru o vreme…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Au urmat zile lungi și nopți nedormite. Mama încerca să mă încurajeze:
— O să treacă… O să vezi… E doar o perioadă grea.

Dar eu știam că ceva s-a rupt între noi. Vlad venea rar să o vadă pe Mara. Vorbea puțin, mereu absent. Eu încercam să fiu puternică pentru fetița mea, dar în fiecare seară mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, după ce Mara a făcut febră și am stat cu ea toată noaptea la spital, Vlad a venit și m-a găsit plângând pe hol.
— Ana… îmi pare rău… Nu știu cum să te ajut…
— Poate doar să fii aici… Să nu mă lași singură…

A stat lângă mine toată noaptea aceea. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt complet singură.

Acum au trecut șase luni de atunci. Vlad vine mai des, încearcă să fie tată pentru Mara. Nu suntem ca înainte, dar încercăm să ne regăsim unul pe celălalt printre scutece și nopți nedormite.

Mă uit la Mara cum doarme liniștită și mă întreb: oare câte familii trec prin asta și nu spun nimic? Oare câți dintre noi ne simțim singuri chiar lângă cei dragi? Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre asta…