Am Invitat-o pe Fosta Noră să Locuiască cu Noi: Acum Fiul Meu Parcă Nu Mai E Al Meu

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer.

Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Îl priveam pe fiul meu, bărbat în toată firea, dar cu ochii aceia de copil rănit pe care îi știam prea bine. Îmi venea să-i spun că nu are dreptate, că nu înțelege, dar cuvintele mi se blocau în gât.

— Vlad, nu puteam s-o las pe Irina pe drumuri. E mama nepoatei tale. Unde să se ducă? Tu ai văzut cum a ieșit de la tribunal, albă ca varul…

El a dat din cap, nervos:

— Nu e problema ta! E fosta mea soție! Ai uitat ce mi-a făcut?

Nu uitasem. Cum aș fi putut? Am fost acolo când Vlad s-a întors acasă, cu ochii roșii și hainele mototolite, după ce Irina îi spusese că nu-l mai iubește. Am ascultat fiecare reproș, fiecare suspin. Dar am văzut și partea ei: o fată crescută la țară, venită la oraș cu vise mari și cu inima frântă de lipsuri.

Poate că am văzut prea mult din mine în ea. Poate că mi-am amintit cum am rămas singură cu Vlad, când tatăl lui a plecat „să-și găsească fericirea”.

— Vlad, tu ai unde să te duci. Ai apartamentul tău, serviciu bun. Irina n-are pe nimeni aici. Și Mara are nevoie de liniște.

El a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Irina care stătea în camera mică, încercând să nu facă zgomot.

În seara aceea, după ce Mara a adormit cu capul pe genunchii mei, Irina a venit la mine în bucătărie. Avea ochii umflați de plâns.

— Doamnă Maria… știu că Vlad nu vrea să mă vadă aici. Dacă vreți, plec mâine dimineață.

Mi-am mușcat buza. M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează, făcând socoteli: cum să plătesc chiria, cum să-i cumpăr lui Vlad ghete noi pentru școală. Știam ce înseamnă să n-ai unde să te duci.

— Nu pleci nicăieri. Aici ești în siguranță. Pentru Mara trebuie să fim tari.

A dat din cap și a început să plângă iar. Am tras-o lângă mine și i-am mângâiat părul ca unei fiice.

A doua zi dimineață, Vlad a venit iar. De data asta nu a mai țipat. S-a așezat la masă și m-a privit lung.

— Mama… tu chiar crezi că ea merită ajutorul tău? După tot ce s-a întâmplat?

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Poate că nu era drept față de el. Dar nu puteam s-o las pe Irina afară, cu Mara de mână.

— Vlad, eu am ales să fiu om înainte de toate. Și tu ar trebui să fii mândru de asta.

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic.

Zilele au trecut greu. Irina încerca să nu deranjeze, gătea, făcea curat, iar Mara era mereu veselă când venea de la grădiniță. Dar Vlad venea tot mai rar. Când apărea, vorbea doar cu Mara și abia dacă mă saluta.

Într-o seară ploioasă, după ce Mara adormise, l-am găsit pe Vlad stând în mașină în fața blocului. M-am dus la el, cu umbrela tremurând în mână.

— Vlad… te rog, nu mă urî pentru ce am făcut.

A oftat și s-a uitat la mine cu ochii aceia triști:

— Nu te urăsc, mamă… dar simt că nu mai sunt copilul tău. Parcă ai ales-o pe ea în locul meu.

M-am prăbușit pe scaunul din dreapta lui și am început să plâng. I-am povestit tot: cum m-am simțit când tatăl lui ne-a lăsat, cum mi-am promis că n-o să las niciodată un copil fără sprijin.

— Vlad, tu ai crescut și ai plecat la casa ta. Dar Mara e mică… și Irina e pierdută fără ajutor.

El a dat din cap încet:

— Poate că ai dreptate… dar doare al naibii de tare.

Am stat acolo mult timp, fără să vorbim. Doar ploaia bătea în geamuri.

Seara următoare, Irina mi-a spus că a găsit o garsonieră ieftină și că vrea să se mute cât mai repede.

— Nu vreau să stric relația dintre dumneavoastră și Vlad…

Am simțit un gol în stomac. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit cu totul.

Când Vlad a aflat că Irina vrea să plece, a venit la mine acasă pentru prima dată după mult timp. S-a uitat la mine lung:

— Mama… poate că n-am fost corect nici eu. Poate că ar trebui să încercăm să fim o familie… chiar dacă nu mai suntem ca înainte.

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din povara mea se ridică de pe umeri.

Acum Irina stă singură cu Mara într-o garsonieră micuță, dar vine des la noi la masă. Vlad încearcă să fie prezent pentru fiica lui și uneori chiar stăm toți patru la aceeași masă — ca o familie ciudată, dar familie totuși.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă poate repara rănile trecutului sau doar le ascunde sub preș? Voi ce ați fi făcut în locul meu?