Am intrat pe ușă fără să bat: Povestea unei trădări care mi-a schimbat viața

— Ce cauți acasă la ora asta? vocea lui Vlad a răsunat din dormitor, surprinsă și iritată. M-am oprit în prag, cu valiza încă în mână, simțind cum inima îmi bate nebunește în piept. Nu i-am spus că mă întorc mai devreme din delegație. Am vrut să-i fac o surpriză. Dar surpriza a fost a mea.

Pe patul nostru, învelită doar cu cearșaful alb, stătea Irina — cea mai bună prietenă a mea din liceu. Ochii ei mari, verzi, s-au mărit de spaimă când m-a văzut. Vlad s-a ridicat brusc, încercând să-și tragă pantalonii pe el, dar nu mai conta. Imaginea aceea mi s-a întipărit pe retină pentru totdeauna.

— Jelena, nu e ce crezi… a bâiguit el, dar vocea îi tremura. Irina încerca să se acopere cu cearșaful, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat valiza să cadă pe podea și am ieșit pe balcon, încercând să respir. Blocul nostru din cartierul Titan era liniștit la ora aceea. Doar eu urlam pe dinăuntru.

Nu știu cât am stat acolo. Poate cinci minute, poate o oră. Când am intrat înapoi, Vlad și Irina erau îmbrăcați și stăteau ca doi copii certați pe canapea.

— De cât timp? am întrebat, cu o voce pe care n-o recunoșteam.

— Jelena… a început Irina, dar am ridicat mâna.

— De cât timp? am repetat, privind doar către Vlad.

— De vreo două luni… a spus el încet, privindu-și mâinile.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Mirosea a cafea veche și a trădare. Am plâns atunci, fără rușine, fără reținere. Ei au tăcut. Niciunul nu a avut curajul să se apropie de mine.

A doua zi dimineață, Vlad era plecat. Irina mi-a lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău. N-am vrut să se întâmple asta.” L-am rupt fără să-l citesc până la capăt.

Au urmat zile în care nu am ieșit din casă. Mama mă suna zilnic, dar nu-i răspundeam. Prietenele mele — celelalte două fete din gașca noastră veche — au aflat repede. Una dintre ele, Simona, a venit la mine cu o pungă de covrigi calzi și două cafele de la automat.

— Nu meriți asta, Jeli, mi-a spus ea și m-a strâns în brațe. Plângeam iar ca un copil mic.

— Ce fac acum? am întrebat-o printre sughițuri.

— Îți vezi de viață! Nu-l lăsa să te distrugă! Ești mai puternică decât crezi.

Dar nu mă simțeam puternică deloc. M-am dus la serviciu după o săptămână, cu ochii umflați și sufletul gol. Colegii mă priveau cu milă; șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat la el în birou.

— Jelena, dacă ai nevoie de timp liber… știi că poți conta pe noi.

— Mulțumesc, dar vreau să muncesc. Să uit.

Seara, acasă, mă uitam la pozele de la nuntă. Zâmbeam amândoi larg, fericiți. Irina era domnișoara mea de onoare. M-a ajutat să-mi aleg rochia de mireasă. Cum a putut?

Într-o duminică dimineață, mama a venit neanunțată cu o plăcintă cu brânză caldă.

— Hai să vorbim, fata mea! Nu poți să te închizi așa în tine!

Am izbucnit iar în plâns.

— Ce-am greșit? De ce eu? De ce cu ea?

Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram mică și aveam coșmaruri.

— Nu e vina ta! Unii oameni pur și simplu nu știu să iubească sau să respecte. Tu ai făcut tot ce ai putut.

Dar nu mă consola nimic. Vlad nu m-a sunat deloc. După două săptămâni mi-a trimis un mesaj sec: „Trebuie să vorbim despre apartament.” Atât.

Am acceptat să ne vedem la notar. Era rece, distant, ca un străin. Am împărțit totul: mobila, cărțile, chiar și vesela. Am semnat actele de divorț fără să ne privim în ochi.

Irina a dispărut din viața mea complet. Simona mi-a spus că s-a mutat la Cluj pentru un job nou. Nu știu dacă a rămas cu Vlad sau nu — nici nu mai conta.

Au trecut luni până am început să simt că respir din nou. Am început să alerg în parc dimineața devreme, când orașul era încă adormit. Mi-am făcut curaj și am ieșit la cafea cu Simona și cu colega mea de birou, Anca.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Anca mi-a făcut cunoștință cu fratele ei, Radu — un tip tăcut, cu ochi blânzi și mâini muncite. Am râs împreună la glumele lui stângace și pentru prima dată după mult timp am simțit că inima mea nu mai doare atât de tare.

Dar rana trădării rămâne acolo undeva adânc. Încerc să iert — pe Vlad, pe Irina, dar mai ales pe mine însămi pentru că nu am văzut semnele sau pentru că am crezut prea mult în oameni.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Am flori la geam și o pisică adoptată de pe stradă care doarme pe perna mea în fiecare noapte. Viața merge înainte — altfel decât mi-am imaginat-o eu cândva, dar poate tocmai asta e frumusețea ei: că nu știm niciodată ce ne rezervă ziua de mâine.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta? Și cum ne reconstruim când tot ce știam despre noi se prăbușește într-o clipă? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…