Am intrat în casă să văd mobila nouă, dar ce am găsit m-a zguduit din temelii

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am strigat, cu mâinile tremurânde pe clanța ușii de la sufragerie. Vocea mi-a răsunat în toată casa nouă, încă mirosind a lemn proaspăt și vopsea. În fața mea, Vlad stătea cu ochii mari, prins ca un copil care tocmai a spart ceva prețios. Lângă el, pe canapeaua nou-nouță, stătea Irina, colega lui de la serviciu, cu părul răvășit și privirea vinovată.

Totul a început banal în acea dimineață de sâmbătă. Mă trezisem devreme, cu inima plină de entuziasm. În sfârșit urma să vedem mobila nouă montată în casa noastră! Părinții lui Vlad ne dăduseră terenul la marginea satului, aproape de pădure, iar noi muncisem luni întregi să ridicăm casa visurilor noastre. Vlad era tot mai ocupat la serviciu, dar eu mă agitam cu fiecare detaliu: perdele, covoare, culoarea pereților. Îmi imaginam cum o să ne creștem copiii aici, cum o să vină părinții mei de la Bacău să stea cu noi la masă duminica.

Când am ajuns acasă, am simțit ceva ciudat. Mașina lui Vlad era deja acolo, deși îmi spusese că are o ședință lungă la birou. Am intrat încet, cu pașii moi pe parchetul nou. În sufragerie era o liniște suspectă. Am deschis ușa și i-am găsit pe Vlad și Irina. Se uitau unul la altul de parcă lumea se sfârșise.

— Ce cauți aici? am întrebat-o pe Irina, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Vlad a încercat să spună ceva, dar cuvintele i-au murit pe buze. Irina s-a ridicat brusc și a început să-și adune lucrurile.

— Îmi pare rău, Ana… n-am vrut să… a bâiguit ea.

— Să ce? Să-mi distrugi viața? am izbucnit eu.

Irina a ieșit în fugă, lăsând în urmă un parfum dulceag care m-a făcut să-mi fie greață. Vlad a rămas nemișcat, cu ochii în pământ.

— Ana, nu e ce crezi…

— Atunci explică-mi tu ce e! am urlat.

A început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Mi-a spus că totul a început din cauza presiunii de la serviciu, că se simțea neînțeles și singur. Că Irina îl asculta când eu eram prea obosită sau preocupată de casă.

— Și eu? Eu nu eram tot singură? Eu nu aveam nevoie de tine? am întrebat printre lacrimi.

A tăcut. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu: visele despre familie, despre copii, despre duminici liniștite la masă. M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

În zilele care au urmat, părinții lui Vlad au venit să „discute”. Mama lui a încercat să mă convingă să-l iert.

— Ana, toți bărbații mai greșesc… Ești tânără, nu strica tot pentru o prostie! Casa asta e a voastră!

Dar eu nu puteam uita privirea lui Irina și minciunile lui Vlad. Mama mea mi-a spus să mă gândesc bine înainte să iau o decizie.

— Fata mea, tu știi cel mai bine ce simți. Dar nu te sacrifica doar ca să nu vorbească lumea!

Toată lumea avea o părere: vecinii șușoteau pe la garduri, prietenele mă sunau să afle „ce s-a întâmplat”. M-am simțit ca într-o colivie de sticlă: toți mă vedeau, dar nimeni nu mă ajuta cu adevărat.

Într-o noapte, am ieșit pe terasă și m-am uitat la stele. Mi-am dat seama că nu pot trăi cu trădarea lui Vlad. Am decis să plec. Am împachetat câteva haine și m-am dus la părinții mei la Bacău. Vlad a venit după mine de câteva ori, plângând și implorându-mă să mă întorc.

— Ana, te rog… Fără tine nu sunt nimic!

Dar eu nu mai puteam avea încredere în el. Am început să lucrez ca profesoară suplinitoare la școala din satul meu natal. A fost greu la început: salariul mic, privirile curioase ale oamenilor, dorul de ceea ce credeam că va fi viața mea.

Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am redescoperit bucuria de a fi aproape de familie, de a vedea copiii râzând în curtea școlii. Am cunoscut oameni noi și am învățat că pot fi puternică chiar și atunci când totul pare pierdut.

Uneori mă gândesc la casa aceea frumoasă de lângă pădure și la visele pe care le-am îngropat acolo. Dar știu că am făcut ce era mai bine pentru mine.

Oare câte femei rămân într-o relație doar pentru că le e teamă „ce o să zică lumea”? Oare cât valorează fericirea noastră față de așteptările celorlalți?