Am închis ochii la trădările lui ani de zile. Până când am căzut în stradă și am văzut cine era cu adevărat lângă mine

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că nu văd ce se întâmplă! vocea mamei răsuna în capul meu, dar eu, ca de obicei, îmi mușcam buzele și îmi spuneam că totul va fi bine. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar eu mă întorceam acasă târziu de la serviciu. Am deschis ușa apartamentului cu inima strânsă, ca de fiecare dată când știam că Vlad, soțul meu, nu răspundea la telefon de ore întregi.

— Ai ajuns? m-a întrebat el din bucătărie, fără să se uite la mine. Mirosul de parfum străin plutea în aer, iar pe masa din sufragerie era o eșarfă care nu-mi aparținea. Am vrut să întreb, dar am tăcut. Copiii dormeau deja, iar liniștea aceea apăsătoare mă făcea să simt că mă sufoc.

Ani la rând am închis ochii la semne: mesaje șterse, ieșiri neanunțate, priviri furișe la telefon. Prietenele mele, Ana și Mirela, încercau să-mi deschidă ochii.

— Ilinca, nu meriți asta! De ce stai? mă întreba Ana într-o zi la cafea.

— Pentru copii. Pentru familie. Pentru că poate se schimbă… răspundeam mereu, cu voce stinsă.

Adevărul era că îmi era frică. Frică să fiu singură, frică să nu stric ceva ce părea perfect din afară. Eram profesoară de limba română, respectată la școală, mama a doi copii minunați, soția unui bărbat carismatic. Dar în spatele ușilor închise eram doar o femeie care se topea încet sub greutatea minciunilor.

Totul s-a schimbat într-o după-amiază friguroasă de martie. Grăbită să ajung acasă după o ședință cu părinții, am alunecat pe trotuarul ud și am căzut rău. Durerea mi-a tăiat respirația. O femeie necunoscută m-a ajutat să mă ridic și a chemat ambulanța. Am ajuns la spital cu piciorul fracturat și recomandare clară: repaus total pentru cel puțin două luni.

În primele zile acasă, Vlad părea preocupat. Mi-a adus flori și mi-a spus:

— O să fie bine, Ilinca. Ai grijă de tine.

Dar după doar o săptămână, a început să lipsească din nou nopțile. Copiii veneau la mine în cameră:

— Mami, unde e tati?

— Are mult de lucru, puiule… mințeam eu, simțind cum mă sufoc sub greutatea propriei neputințe.

Într-o noapte, l-am auzit vorbind la telefon pe hol:

— Nu pot veni acum… Da, știu… O să găsesc o soluție…

Vocea lui era caldă, blândă — o voce pe care nu o mai auzisem de mult adresată mie.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu supă caldă și un zâmbet trist.

— Ilinca, trebuie să-ți spun ceva… L-am văzut pe Vlad aseară cu o femeie la restaurantul din centru. Nu mai pot să tac.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am plâns în brațele ei ca un copil. În acea zi am decis că nu mai pot trăi așa.

Seara, când Vlad a venit acasă, l-am privit drept în ochi:

— Vlad, cât timp crezi că mai pot să mă prefac? Cât timp crezi că mai pot să tac?

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri:

— Ilinca, nu e ce crezi tu…

— Ba e exact ce cred eu! Am tăcut prea mult timp! Pentru copii! Pentru tine! Dar cine a avut grijă de mine?

Copiii au intrat în cameră speriați. I-am luat în brațe și le-am spus:

— Mami are nevoie de liniște acum. Mergeți la culcare, vă rog.

După ce au adormit, am stat ore întregi privind tavanul. Mi-am dat seama că nu mai sunt dispusă să-mi sacrific viața pentru o iluzie. A doua zi am sunat-o pe mama:

— Mamă, vreau să vin acasă pentru o vreme. Nu mai pot aici.

Mama a venit imediat după mine. M-a ajutat să-mi fac bagajele și să-i explic copiilor că vom sta o perioadă la bunici.

Vlad nu a încercat să mă oprească. Nici măcar nu a întrebat dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva.

La țară, sub acoperișul copilăriei mele, am început să mă vindec. Mama îmi făcea ceaiuri și îmi spunea povești din tinerețea ei:

— Știi, Ilinca… și eu am trecut prin multe cu tatăl tău. Dar niciodată nu am uitat cine sunt.

Copiii alergau prin curte și râdeau din nou. Eu citeam romane pe prispa casei și simțeam cum inima mea începe să bată altfel — mai liber.

Au trecut două luni până când Vlad m-a sunat:

— Ilinca… poate ar trebui să ne mai dăm o șansă…

Am zâmbit trist:

— Vlad, eu mi-am dat deja o șansă. Pe mine însămi.

Am început terapia și am descoperit cât de mult m-am pierdut pe drum. Ana și Mirela au fost mereu lângă mine — prietene adevărate care nu m-au judecat niciodată.

Astăzi sunt divorțată și locuiesc cu copiii mei într-un apartament mic din oraș. E greu uneori — financiar, emoțional — dar e viața mea și nu mai depind de nimeni pentru fericirea mea.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „ajunge”. Oare câte dintre noi aleg să tacă doar ca să păstreze aparențele? Câte femei își sacrifică viața pentru o familie care există doar pe hârtie?