Am împachetat valizele soțului și l-am dat afară: Visul meu despre divorț m-a transformat în „oaia neagră” a familiei

— Milena, ce faci acolo? De ce scoți hainele mele din dulap?
Vocea lui Gheorghe răsuna din hol, grea, obosită, dar și ușor iritată, ca de obicei. Mâinile îmi tremurau pe cămașa lui preferată, cea albastră, pe care o purta la fiecare sărbătoare, deși nu mai era decât o umbră a bărbatului pe care îl cunoscusem cândva. Îmi simțeam inima bătând în piept ca un clopot spart, dar nu m-am oprit. Am împachetat fiecare haină cu o grijă ciudată, ca și cum aș fi vrut să-mi iau rămas bun de la fiecare an de compromis, fiecare noapte de tăcere apăsătoare, fiecare zi în care am ales să tac ca să nu tulbur liniștea casei.

— Gata, Gheorghe, am terminat. Te rog să pleci. Nu mai pot. Nu mai vreau.
Am spus-o încet, dar cu o hotărâre pe care nu o mai simțisem de ani de zile. El s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină. Poate chiar eram. Poate că femeia care a stat lângă el patruzeci de ani, care i-a crescut copiii, care a suportat glumele lui grele și lipsa de atenție, nu mai era aceeași.

— Ai înnebunit, Milena? Ce-o să zică lumea? Ce-o să le spui copiilor?

Lumea. Copiii. Mereu altcineva. Niciodată eu. Am simțit cum mi se strânge gâtul, dar am rămas dreaptă. Nu mai voiam să trăiesc pentru alții. Nu mai voiam să fiu doar soția lui Gheorghe, mama copiilor, femeia care gătește, spală, tace și înghite.

A plecat fără să mai spună nimic. Ușa s-a trântit, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă. Am rămas singură în sufragerie, cu valizele goale ale trecutului meu și cu o libertate care mă speria mai mult decât orice. Am plâns. Am plâns până nu am mai avut lacrimi, până când am simțit că mă golesc de tot ce am adunat în mine în toți acești ani.

A doua zi, am primit primul telefon de la fiica mea, Ana. Vocea ei era rece, tăioasă, de parcă eu aș fi fost copilul și ea părintele.

— Mamă, ce ai făcut? Cum ai putut să-l dai afară pe tata?
— Ana, nu mai puteam. Nu mai eram fericită.
— Dar nu te-ai gândit la noi? La ce o să zică lumea? La ce o să spună rudele?

Același refren. Lumea. Rudele. Copiii. Niciodată eu. Am încercat să-i explic, dar nu m-a ascultat. Mi-a închis telefonul în nas. A doua zi, a venit la mine cu fratele ei, Radu. Au intrat amândoi în casă ca niște judecători, cu fețele încruntate și privirile acuzatoare.

— Mamă, nu ești tu. Ce s-a întâmplat cu tine?
— S-a întâmplat că m-am săturat să fiu invizibilă. S-a întâmplat că nu mai vreau să trăiesc doar ca să vă fie vouă bine.
— Tata nu te-a bătut niciodată, nu te-a înșelat, nu te-a lăsat fără nimic. Ce-ți mai trebuie?

M-am uitat la ei și am văzut în ochii lor aceeași neînțelegere pe care o simțisem și la Gheorghe. Pentru ei, eram doar mama care trebuia să fie acolo, să-i sprijine, să nu ceară nimic pentru ea. Am simțit o furie mocnită, dar și o tristețe adâncă. Unde greșisem? Oare nu i-am iubit destul? Oare nu am făcut destule sacrificii?

Zilele au trecut greu. Vecinele mă priveau pe furiș, șușoteau pe la colțuri. La magazin, vânzătoarea, tanti Florica, m-a întrebat cu jumătate de gură:

— Mileno, ce-ai pățit, fată? L-ai dat pe Gheorghe afară?
— Da, tanti Florica. Nu mai puteam.
— Of, dragă, nu-i bine să rămâi singură la bătrânețe. Cine are grijă de tine?

Cine are grijă de mine? Eu. Pentru prima dată în viață, trebuia să am grijă de mine. Dar nu era ușor. Seara, când casa era goală, mă cuprindea o teamă ciudată. Mă întrebam dacă nu cumva am făcut o greșeală. Dacă nu cumva, la bătrânețe, am să rămân singură, cu amintirile și regretele mele.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Gheorghe. Nu era lungă. Scria doar atât: „Nu înțeleg de ce ai făcut asta. Eu am crezut că suntem bine. Să ai grijă de tine.” Am plâns din nou. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru fata tânără care visase la o viață plină de iubire, de respect, de înțelegere. Pentru femeia care a renunțat la visele ei ca să fie pe placul tuturor.

Au trecut luni. Ana nu mi-a mai vorbit. Radu mă sună rar, doar să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Mă simt ca o străină în propria familie. Oamenii mă privesc ca pe o ciudată. Dar, în fiecare dimineață, când mă trezesc și beau cafeaua singură, simt o liniște pe care nu am mai cunoscut-o niciodată. Nu mai trebuie să mă prefac. Nu mai trebuie să tac. Nu mai trebuie să fiu altcineva decât sunt.

Uneori, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus tot ce am construit într-o viață. Dar apoi îmi amintesc de toate serile în care am plâns în tăcere, de toate zilele în care am simțit că nu mai pot respira. Și atunci îmi spun că, poate, e mai bine să fii singur și împăcat cu tine decât înconjurat de oameni care nu te văd cu adevărat.

Poate că nu am fost o mamă perfectă. Poate că nu am fost o soție perfectă. Dar, pentru prima dată, încerc să fiu eu. Să trăiesc pentru mine. Să mă iert pentru tot ce nu am avut curajul să spun sau să fac.

Oare am avut dreptul să aleg pentru mine, după o viață întreagă de sacrificii? Oare e prea târziu să învăț să mă iubesc? Voi ce ați fi făcut în locul meu?