Am hotărât să nu lăsăm nimic moștenire copiilor noștri – cea mai grea lecție a vieții lor

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să văd cum copiii noștri nu ne mai sună decât atunci când au nevoie de ceva, am spus cu vocea tremurândă, privind în gol spre fereastra aburită. Maria, cu ochii roșii de plâns, și-a strâns halatul pe lângă trupul firav și a oftat adânc.

— Știu, Mihai. Și eu simt la fel. Parcă nu mai suntem o familie, ci doar un bancomat cu două fețe obosite.

Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin pereții vechi ai casei noastre din Pitești, iar liniștea era spartă doar de tic-tacul ceasului din sufragerie. De ani de zile, relația cu copiii noștri, Vlad și Ioana, se răcise. Nu mai veneau acasă de sărbători, nu ne mai întrebau de sănătate. Singurele lor mesaje erau scurte și precise: „Aveți cumva să mă ajutați cu niște bani luna asta?” sau „Tata, am nevoie de o garanție pentru credit”.

Am crescut într-o familie săracă, unde dragostea era tot ce aveam. Am muncit din greu, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe și la haine noi doar ca să le putem oferi lor o viață mai bună. Dar, pe măsură ce au crescut, am simțit cum totul se reduce la bani. Orice discuție, orice vizită, orice gest – totul era condiționat de o sumă, de un ajutor material.

Într-o zi, Vlad a venit acasă, grăbit, cu ochii pe telefon. Nici nu s-a așezat bine la masă, că a început:

— Tată, am nevoie de 5.000 de euro. Am găsit o mașină bună, dar nu am toți banii. Mă ajuți?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu m-a întrebat ce mai fac, nu m-a întrebat dacă mă doare spatele sau dacă am dormit bine. Doar banii contau. Maria a încercat să schimbe subiectul:

— Vlad, nu vrei să mănânci ceva? Am făcut sarmale, știu că-ți plac…

— Nu, mamă, nu am timp. Trebuie să plec. Îmi dai sau nu?

Ioana, pe de altă parte, era mai subtilă. Ne suna de două-trei ori pe an, mereu cu voce dulce, dar la finalul conversației apărea invariabil o rugăminte: „Mamă, nu ai putea să mă ajuți cu chiria luna asta? Am avut niște cheltuieli neprevăzute…”

Am început să ne întrebăm unde am greșit. Oare am oferit prea mult? Oare i-am făcut să creadă că totul li se cuvine? Într-o seară, după ce am închis telefonul cu Ioana, Maria a izbucnit în plâns:

— Mihai, nu mai pot. Parcă nu mai avem copii, ci niște străini care ne folosesc. Unde e dragostea aia de altădată?

Am stat mult pe gânduri. Am vorbit cu preotul satului, cu vecinii, cu prietenii din tinerețe. Unii ne-au spus că așa sunt tinerii azi, că trebuie să-i înțelegem. Alții ne-au sfătuit să fim mai duri, să nu le mai dăm nimic. Dar nimeni nu părea să înțeleagă durerea noastră, sentimentul acela de gol, de inutilitate.

Într-o noapte, nu am putut dormi. M-am ridicat din pat și am început să mă plimb prin casă. Am privit pozele de pe raft: Vlad la absolvire, Ioana la serbare, noi toți la mare, zâmbind. Unde dispăruseră acele vremuri? Ce s-a întâmplat cu familia noastră?

A doua zi, am luat o decizie. Am chemat copiii acasă, sub pretextul că vrem să discutăm ceva important. Au venit amândoi, mirați, dar cu aceeași grabă în priviri.

— Ce s-a întâmplat, tată? Ai pățit ceva? a întrebat Vlad, uitându-se la ceas.

— Nu, Vlad. Dar vrem să vă spunem ceva. Eu și mama voastră am decis să nu vă lăsăm nimic moștenire. Tot ce am strâns o vom dona. Vrem să învățați să vă descurcați singuri, să nu mai așteptați totul de la noi.

S-a lăsat o liniște grea. Ioana a început să plângă, Vlad a ridicat tonul:

— Cum adică? După tot ce ați muncit, să dați la străini? Noi suntem copiii voștri!

— Tocmai pentru că sunteți copiii noștri, Vlad. Vrem să vă dăm o lecție pe care noi nu am primit-o: să vă prețuiți familia, nu banii. Să nu mai vedeți în noi doar un portofel.

Au plecat supărați, fără să ne îmbrățișeze. Maria a plâns toată noaptea. Eu am rămas cu un gol în suflet, dar și cu o liniște ciudată. Poate am greșit, poate nu. Dar nu mai puteam trăi cu sentimentul că suntem iubiți doar pentru ce putem oferi material.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu ne-a mai sunat. Ioana a trimis un mesaj scurt de Crăciun: „Să fiți sănătoși”. Casa e mai goală ca niciodată, dar măcar nu mai simt acea povară. Am început să ieșim mai des la plimbare, să ne bucurăm de micile lucruri. Am donat o parte din bani unui centru de copii abandonați. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că facem ceva cu adevărat bun.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine. Oare copiii noștri vor înțelege vreodată de ce am ales acest drum? Oare dragostea se poate reconstrui, atunci când banii nu mai sunt la mijloc? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?