Am fugit din casa soțului și a soacrei – Am avut dreptul să-mi caut libertatea?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea, doamna Viorica, își aranja tacticos ceșcuța de ceai pe masă.

— Ce ai pățit iar, Ilinca? a întrebat ea, cu acel ton tăios care mă făcea să mă simt mică și neînsemnată.

Radu nici măcar nu s-a uitat la mine. Era absorbit de știrile de la televizor, ca de obicei. M-am uitat la el, sperând să văd o urmă de empatie sau măcar un semn că îi pasă. Nimic. Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

De șapte ani trăiam în apartamentul lor din Drumul Taberei. Când m-am mutat aici, eram plină de speranțe. Credeam că o să avem o familie frumoasă, că o să ne construim viața împreună. Dar încă din prima zi, am simțit privirea rece a doamnei Viorica. Totul trebuia să fie după regulile ei: cum să gătesc, cum să spăl, când să vorbesc și când să tac. Radu nu intervenea niciodată. Dacă încercam să-i spun ceva, îmi răspundea scurt:

— Las-o pe mama, știe ea mai bine.

Ani la rând am încercat să mă adaptez. Am renunțat la prieteni, la ieșiri, la visul meu de a lucra ca profesoară de limba română. Doamna Viorica spunea mereu:

— Ce-ți trebuie ție serviciu? Ai tot ce-ți trebuie aici!

Dar nu aveam nimic. Eram o umbră în propria viață.

În acea seară, după ce am strigat că nu mai pot, am fugit în dormitor și am început să-mi arunc hainele în valiză. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să-mi împachetez câteva lucruri. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără oprire. Am auzit pași în spatele meu.

— Unde pleci? a întrebat Radu, fără emoție.

— Oriunde! Numai să nu mai stau aici!

— Ești nebună! Să nu te întorci dacă ieși pe ușă!

Am ieșit. Fără să mă uit înapoi.

Acum stau singură într-o cameră mică, închiriată la marginea Bucureștiului. Pereții sunt goi, iar patul scârțâie la fiecare mișcare. În primele nopți nu am putut dormi deloc. Mă simțeam vinovată că am fugit. Mă întrebam dacă nu cumva exagerez, dacă nu ar fi trebuit să mai încerc încă o dată să-i fac pe plac doamnei Viorica. Dar apoi îmi aminteam toate momentele în care m-a umilit:

— Ești bună de nimic! Dacă nu era Radu, cine te lua pe tine?

Sau când îi spunea surorii lui Radu:

— Ilinca nu știe nici măcar să spele corect vasele!

M-am gândit la mama mea, la țară. Nu i-am spus încă nimic. Mi-e teamă că o voi dezamăgi. Ea mereu mi-a spus să fiu răbdătoare, că „așa e la început”, că „soacrele sunt grele”. Dar câți ani trebuie să rabzi până când nu mai rămâne nimic din tine?

Într-o zi, m-a sunat Radu.

— Ce faci? Unde stai?

Vocea lui era rece.

— Sunt bine. Nu mă întorc.

— Mama zice că ai făcut de râs familia.

Am simțit un nod în gât.

— Poate că da… Dar nu mai pot trăi acolo.

A închis fără alte cuvinte.

Au trecut două luni de atunci. Încerc să-mi găsesc un loc de muncă. Am fost la interviuri pentru posturi de vânzătoare și casieră. Nimeni nu vrea să angajeze o femeie de 34 de ani fără experiență recentă. Într-o zi, am găsit un anunț pentru meditatori la limba română. Am trimis un mesaj timid și am primit un răspuns:

„Bună ziua! Ne-ar face plăcere să vă cunoaștem.”

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță.

Seara, când stau singură cu gândurile mele, mă apasă vinovăția. Oare am făcut bine? Oare am avut dreptul să fug? Îmi lipsește uneori chiar și Radu — sau poate doar ideea unei familii normale. Dar apoi îmi amintesc cum era să trăiesc cu frica zilnică de reproșuri și umilințe.

Într-o duminică, m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună din facultate, Mirela. Ne-am plimbat prin Herăstrău și i-am povestit totul.

— Ilinca, ai făcut ce trebuia! Nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru liniștea altora!

Am plâns pe umărul ei minute în șir.

Acum încerc să mă reconstruiesc bucată cu bucată. Învăț să trăiesc cu mine însămi și cu deciziile mele. Poate că nu am avut curajul să lupt altfel, dar am avut curajul să plec.

Mă întreb: câte femei trăiesc încă în tăcere lângă soacre abuzive și soți indiferenți? Câte dintre noi au dreptul — sau curajul — să-și caute libertatea?

Poate că fuga nu e mereu lașitate. Poate că e primul pas spre viața pe care o merităm cu adevărat.