„Am făcut totul pentru copiii mei, dar la bătrânețe am rămas singură și uitată” – povestea Mariei din Ploiești

— Mamă, nu mai insista, nu pot să vin acum! Am treabă la serviciu, copiii au teme, iar Mihai e plecat în delegație. Poate săptămâna viitoare, bine?

Vocea Ioanei răsună rece și grăbită în telefon. O aud cum oftează, cum se grăbește să închidă. Rămân cu receptorul în mână, cu inima strânsă și cu ochii pe geam, privind la ploaia care cade mărunt peste Ploiești. Mă gândesc la cât de repede a trecut viața, la cât de mult am muncit împreună cu Ion, soțul meu, ca să le oferim fetelor noastre tot ce n-am avut noi.

Când eram tânără, nu-mi imaginam niciodată că bătrânețea poate fi atât de grea. Aveam o casă plină de râsete, două fete frumoase – Ioana și Cristina – și un soț care mă iubea. Împreună am strâns fiecare leu, am pus deoparte pentru zile negre, am renovat casa bătrânească și am făcut sacrificii ca să le dăm fetelor o educație bună. Ion lucra la rafinărie, eu la croitorie. Seara ne adunam toți la masă și povesteam despre ziua noastră.

— Mamă, vreau să merg la liceu la București! îmi spunea Cristina într-o seară.

— O să facem tot ce putem, draga mea. N-o să-ți lipsească nimic, i-am promis.

Și așa a fost. Am vândut verigheta mea ca să-i plătim chiria în primul an. Nu mi-a părut rău niciodată. Pentru ele aș fi dat orice.

Anii au trecut. Fetele au crescut, au terminat facultatea, s-au măritat. Ioana s-a mutat la Brașov cu soțul ei, Mihai, Cristina a rămas în București. Ne vedeam rar, dar vorbeam des la telefon. După ce Ion s-a stins acum șapte ani, casa a devenit prea mare și prea tăcută. M-am agățat de amintiri și de promisiunea că fetele vor veni mai des.

Dar timpul lor s-a scurs altfel decât al meu. Mereu ocupate: serviciu, copii, rate la bancă. La început mă sunau zilnic, apoi doar duminica. Acum trec săptămâni fără să aud vocea lor.

— Mamă, nu pot să-ți trimit bani luna asta. Avem de plătit grădinița și rata la mașină… îmi spune Cristina într-o zi.

— Nu-i nimic, mamă. Mă descurc eu… îi răspund încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Dar nu mă descurc. Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și întreținere. Am început să vând din lucrurile din casă: covorul persan pe care l-am primit la nuntă, setul de porțelanuri moștenit de la mama. Vecina mea, tanti Viorica, mă ajută uneori cu o pâine sau un borcan de zacuscă.

Într-o zi de toamnă friguroasă, am ieșit în piață cu câteva borcane de dulceață făcute vara trecută. M-am așezat timid pe o bancă și am încercat să le vând. O femeie m-a privit cu milă:

— Săraca de tine… La vârsta dumitale ar trebui să stai acasă cu nepoții, nu să vinzi dulceață!

Mi-au dat lacrimile. Nu pentru că mi-era rușine, ci pentru că avea dreptate. Unde sunt copiii mei? De ce nu mai au timp pentru mine?

În Ajunul Crăciunului am încercat din nou să le adun pe fete acasă.

— Ioana, poate veniți anul ăsta? Am făcut cozonac și sarmale…

— Mamă, nu putem… Mihai are gripă și copiii sunt răciți… Poate la Paște…

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am simțit ca o umbră în propria casă.

Într-o zi m-a vizitat preotul parohiei.

— Maria, nu vrei să vii la biserică? Sunt mulți bătrâni ca tine care se simt singuri…

Am mers. Acolo am întâlnit-o pe tanti Ileana, care mi-a povestit cum fiul ei a plecat în Italia și n-a mai sunat-o de ani buni. Ne-am îmbrățișat și am plâns împreună.

— Știi ce e cel mai greu? Nu lipsa banilor sau a mâncării… ci lipsa unei vorbe bune de la copilul tău.

Are dreptate. Am început să mă întreb unde am greșit ca mamă. Poate i-am protejat prea mult? Poate le-am făcut viața prea ușoară?

Într-o zi mi-am făcut curaj și i-am scris Ioanei o scrisoare:

„Draga mea fată,
Nu vreau nimic de la tine decât o oră din timpul tău. Mi-e dor să te văd, să-ți aud glasul și să-ți țin copiii în brațe. Nu știu cât timp mai am pe lumea asta…”

A trecut o lună până mi-a răspuns. A venit într-o duminică după-amiază cu copiii ei. Au stat două ore, au mâncat cozonac și au plecat grăbiți.

După ce au ieșit pe ușă, am rămas singură în liniștea casei mele goale. M-am uitat la poza lui Ion de pe perete și am șoptit:

— Oare pentru asta am muncit o viață întreagă? Pentru câteva ore de atenție?

Acum stau seara pe pat și mă gândesc: Ce rost are să dai totul copiilor dacă ei uită cine ești când ai cea mai mare nevoie de ei? Oare câți bătrâni din România trăiesc aceeași poveste ca mine?