Am dus tatăl la azil pentru binele lui, dar familia nu mă va ierta niciodată

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Ai ajuns chiar atât de rece? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de nesomn, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Tata stătea pe scaunul lui vechi, privind în gol, cu mâinile tremurânde în poală. Nu mai era omul puternic pe care-l știam din copilărie. Boala îl măcina pe dinăuntru, iar eu nu mai făceam față.

— Mama, nu mai pot singură. Nu vezi că nu mai reușesc? Am încercat tot ce am putut…

— Nu ai încercat destul! strigă fratele meu, Mihai, intrând val-vârtej în cameră. Dacă ai fi vrut cu adevărat, ai fi găsit o soluție. Dar tu… tu vrei să scapi de el!

Mi-am mușcat buza și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Tata nu spunea nimic. De luni bune, vorbele îi ieșeau greu printre buze. Uneori mă întreba cine sunt. Alteori mă ruga să-l duc acasă, deși era deja acasă. Noaptea se trezea speriat, strigând după bunicul mort de ani buni. Am încercat să-l îngrijesc singură, să-i dau medicamentele la timp, să-l hrănesc, să-l schimb. Dar eram epuizată. Munca la birou, copilul meu mic, lipsa somnului… simțeam că mă prăbușesc.

Într-o dimineață, după ce l-am găsit pe tata căzut lângă pat și nu am reușit să-l ridic singură, am știut că nu mai pot continua așa. Am sunat la un centru de îngrijire pentru bătrâni din apropiere. Doamna Maria, directoarea centrului, mi-a vorbit calm și blând:

— Irina, nu ești singură. Sunt mulți ca tine. Uneori, cea mai bună decizie pentru cei dragi e să-i lași pe mâna specialiștilor.

Am plâns la telefon ca un copil. Apoi am făcut programarea.

Ziua mutării a fost un coșmar. Mama a refuzat să vină. Mihai nici nu mi-a răspuns la telefon. L-am urcat pe tata în mașină cu greu. Pe drum, a privit pe geam fără să spună nimic. La centru, asistentele l-au preluat cu grijă. I-au zâmbit și l-au întrebat cum se simte. El a murmurat ceva neinteligibil și s-a lăsat dus.

Seara aceea am petrecut-o singură în apartament. Copilul dormea liniștit, dar eu nu puteam închide ochii. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp. Îmi repetam că am făcut ce era mai bine pentru el, dar vocea mamei îmi răsuna în minte: „Ai ajuns chiar atât de rece?”

Zilele au trecut greu. Mergeam la tata aproape zilnic. Îl găseam uneori liniștit, alteori agitat sau confuz. Personalul era atent cu el, îi citeau din ziar sau îl scoteau la plimbare prin curte. Dar mama și Mihai refuzau să vină.

— Nu vreau să-l văd acolo! spunea mama la telefon, cu voce tăioasă. Nu pot să-l privesc printre străini.

— Tu l-ai dus acolo, tu să te ocupi! îmi scria Mihai pe WhatsApp.

La serviciu eram tot mai absentă. Colegii mă priveau cu milă sau curiozitate când mă retrăgeam pe hol să vorbesc cu asistentele de la centru.

— Irina, ai făcut ce trebuia! mi-a spus într-o zi colega mea, Ramona. Știi câți oameni ajung epuizați pentru că nu cer ajutor?

Dar familia mea nu vedea lucrurile așa. La o lună după ce tata a ajuns la centru, starea lui s-a agravat brusc. O infecție respiratorie l-a ținut la pat zile întregi. Mama m-a sunat plângând:

— Dacă era acasă cu noi, poate nu se îmbolnăvea! Tu l-ai dus acolo! Tu ești de vină!

Mihai a venit la centru pentru prima dată abia atunci. A intrat furios în salon și m-a privit cu ură:

— Să nu crezi că te voi ierta vreodată pentru asta!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Tata dormea liniștit sub pătură, palid și slăbit.

— Mihai, nu e vina mea că s-a îmbolnăvit… Aici are grijă medicală non-stop! Eu nu puteam face asta acasă!

— Nu contează! Familia nu se abandonează!

După acea zi, relațiile dintre noi s-au rupt aproape complet. Mama nu-mi mai vorbește decât rar și rece. Mihai nu-mi răspunde la mesaje decât dacă e vorba de acte sau bani.

Tata a trecut peste infecție cu greu. Acum îl vizitez cât pot de des și încerc să-i aduc puțină bucurie: îi citesc poezii vechi sau îi aduc prăjituri făcute de mine și fiica mea, Ana-Maria.

Uneori îl găsesc zâmbind când mă vede:

— Irina… fata mea…

Alteori mă întreabă unde e mama sau dacă mergem acasă.

Mă întreb mereu dacă am făcut ce trebuia sau dacă am ales calea ușoară pentru mine și grea pentru el.

Sunt nopți când mă trezesc brusc și aud în minte vocea mamei: „Familia nu se abandonează!”

Dar ce faci când dragostea pentru cei dragi se lovește de limitele propriei puteri? Ce alegi când orice decizie doare pe cineva?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?