Am dat totul pentru copiii mei, dar acum sunt singură – Povestea Mariei

— Nu mai ai nevoie de mine, nu-i așa, Vlad? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea grăbit geanta de laptop. Era luni dimineață, iar soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Vlad, băiatul meu cel mare, nici măcar nu s-a uitat la mine. — Mamă, am întârziat, vorbim diseară, a zis, și a ieșit pe ușă, lăsând în urmă doar mirosul de cafea și o liniște apăsătoare.

Am rămas în hol, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun gândurile. Așa începe fiecare zi de când copiii mei au crescut. Casa care altădată răsuna de râsete, certuri și pași grăbiți, acum e tăcută, ca o biserică părăsită. Mă uit la fotografiile de pe perete: Vlad la serbare, cu ochii lui mari și căprui, Andreea la balul de absolvire, cu rochia ei albastră, și eu, mereu în spate, cu mâinile pe umerii lor, zâmbind larg, de parcă aș fi vrut să-i țin acolo pentru totdeauna.

Viața mea s-a învârtit mereu în jurul lor. Am renunțat la serviciu când Andreea era mică, pentru că făcea febră des și nu aveam cu cine s-o las. Soțul meu, Ion, era mereu la muncă, iar când venea acasă, era obosit și nervos. — Nu poți să te întorci și tu la lucru? Nu putem trăi doar dintr-un salariu! îmi spunea adesea, dar eu nu puteam. Cum să-mi las copiii singuri, când aveau atâta nevoie de mine?

Anii au trecut, sacrificiile s-au adunat, iar eu am rămas mereu în umbră, ca o piesă de mobilier. Am fost la toate ședințele cu părinții, am făcut temele cu ei, am stat nopți întregi la căpătâiul lor când erau bolnavi. Am uitat de mine, de prieteni, de pasiuni. Totul era pentru ei. — O să-ți mulțumească într-o zi, Maria, îmi spunea mama mea, dar acum, când mă uit în jur, mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat.

Vlad are 29 de ani și lucrează la o firmă de IT. E mereu ocupat, mereu pe fugă. Andreea s-a mutat la București, are un job bun și un iubit, Rareș, pe care l-am văzut doar de două ori. — Mamă, nu pot veni weekendul ăsta, am mult de lucru, îmi spune la telefon, iar vocea ei e tot mai distantă. Când vine acasă, stă cu ochii în telefon sau iese cu prietenii. — Nu mă aștepta la cină, mamă, mă duc cu fetele, îmi zice, și eu rămân singură la masă, cu două farfurii neatinse.

Ion a murit acum trei ani, pe neașteptate, și de atunci casa s-a golit de tot. La început, copiii veneau des, mă sunau, mă întrebau dacă am nevoie de ceva. Acum, parcă nici nu mai exist. — Mamă, ești bine? Da, Vlad, sunt bine, răspund mereu, deși nu sunt. Cine să mă asculte? Cui să-i spun că mă doare spatele, că nu mai dorm nopțile, că mi-e dor de ei, de vremurile când eram toți împreună?

Sâmbăta trecută, am încercat să-i adun la masă. Am gătit sarmale, cozonac, tot ce le plăcea când erau mici. Am pus masa frumos, am aprins lumânări, am scos vesela bună. Vlad a venit, dar a stat cu ochii în laptop. — Am un call important, mamă, nu pot sta mult. Andreea a întârziat două ore, iar când a ajuns, a primit un telefon și a ieșit pe balcon. Am stat singură la masă, privind la farfuriile goale, și am simțit cum mă apasă o tristețe de nedescris.

— De ce nu mai vorbiți cu mine? am izbucnit, cu lacrimi în ochi, când au intrat în bucătărie. Vlad s-a uitat la mine, mirat. — Mamă, nu fi dramatică, avem și noi viețile noastre. Andreea a oftat. — Nu poți să înțelegi că nu mai suntem copii? Nu putem sta mereu lângă tine. Am simțit cum mi se rupe inima. — Dar eu pentru cine am trăit, dacă nu pentru voi? am șoptit, dar ei deja plecaseră, fiecare la treaba lui.

În seara aceea, am stat pe balcon, privind luminile orașului. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile lor înaintea mea, la toate visele pe care le-am lăsat deoparte. Am simțit un gol imens, ca și cum viața mea nu mai avea niciun sens. Am încercat să sun o prietenă, pe Elena, dar nu mi-a răspuns. Toată lumea are viața ei, iar eu am rămas pe dinafară, ca un spectator la propriul meu destin.

A doua zi, am mers la piață, să mai schimb aerul. O bătrână vindea flori la colț. — Luați, doamnă, sunt proaspete, mi-a zis, și am cumpărat un buchet de lalele. M-am întors acasă, am pus florile în vază și am început să plâng. Nu pentru că eram singură, ci pentru că nu știam cine sunt fără copiii mei. Cine e Maria, dincolo de rolul de mamă? Ce-mi mai rămâne, acum, când nu mă mai caută nimeni?

Seara, Vlad m-a sunat. — Mamă, scuză-mă pentru ieri, am fost obosit. O să trec pe la tine săptămâna viitoare. Am simțit o urmă de speranță, dar știam că va fi la fel. Andreea mi-a trimis un mesaj: „Te iubesc, mamă, dar am nevoie de spațiu.” Am închis telefonul și am rămas cu gândurile mele. Poate că am greșit, poate că i-am sufocat cu dragostea mea, poate că trebuia să-mi văd și eu de viață, să nu-mi pun toate speranțele în ei.

Acum, la 58 de ani, mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu ochii triști, dar încă plină de dorința de a fi iubită. Mă întreb dacă mai am timp să mă regăsesc, să-mi găsesc un rost, dincolo de a fi mama cuiva. Poate că nu e prea târziu să învăț să trăiesc și pentru mine. Dar cum să faci asta, după o viață întreagă de sacrificii?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe, când tot ce ați iubit pare să vă fi uitat?